Tabletă
Desktop
Data publicării:
O carte inedită. „Un compendiu de politică sau un roman polițist a istoriei lumii”/ VIDEO
Autor: Flaviu Predescu | Categorie: Cultura
Mihaela Matei, expertă în relații internaționale, a scris în cel mai recent număr al revistei Cultura o recenzie la cartea lui George Maior - Superpolitik. Superpolitica: triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale, publicat la editura RAO, în 2024.
„Un compendiu de politică sau un roman polițist al istoriei lumii
Volumul „Superpolitik. Superpolitica: triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale” al dr. George Cristian Maior se poate citi ca un compendiu istoric, ca un dicționar al puterii, un roman al schimbărilor majore, tectonice, în istoria lumii sau chiar ca un fel de roman polițist al teoriei relațiilor internaționale. Pare o glumă, dar nu e. Practic, autorul își propune o sarcină neobișnuită – să decripteze ce sau cine stă în spatele schimbărilor ordinii politice globale sau regionale și cum se manifestă aceste schimbări.
Astfel, autorul reușește într-un mod neașteptat încă din introducerea cărții să depășească dihotomiile și diferențierile clasice are teoriei relațiilor internaționale (realismul politic, liberalismul, constructivismul) prin propunerea unui nou concept care le transcende și într-o anumită măsură le înglobează pe toate: „superpolitik” / superpolitica. Superpolitica este definită ca fiind ceea ce stă în spatele fenomenelor de „dereglare sau cădere a unei ordini politice și schimbarea unei structuri de ordine în evoluția istorică a statului și a statelor”, afectând direct sau indirect ordinea internațională. Încă de la început autorul face distincția dintre superpolitik și realpolitik: dacă într-o cheie simplistă, puterea este un concept central în teoriile realismului, autorul o extinde aducându-i dimensiuni suplimentare bazate pe conceptele de legitimitate, justiție, etică. De fapt întreaga carte se desfășoară ca o exemplificare directă a faptului că nu există putere pură, realist vorbind, fără a avea și elemente liberale sau constructiviste în definiția sa. Etica, percepțiile maselor, actorii individuali – acei vectori ai superpolitik – alegerile lor bazate pe percepții subiective sunt toate elemente ale „superpolitik” și rolul lor în schimbările istorice majore este explicat printr-o mulțime de studii de caz – de la Pericle și Iulius Caesar la crizele majore ale Războiului Rece, de la crearea și consolidarea statelor și imperiilor (Bolivar, Ben Gurion, Wilhelm de Orania pentru a numi doar trei din zecile de studii de caz) la modelele culturale care domină lumea contemporană și lupta inter- și intra- culturală (excepționalismul lui Trump așezat într-un context istoric al excepționalismului american).
Autorul îl citează pe Robert Cooper care afirmă că legitimitatea este prin ea însăși o sursă independentă de putere. Războaiele culturale post-moderne, utilizarea „excepționalismului” ca argument de putere (fie el american, chinez sau rus) fundamentat de religie, filosofie (Confucius, Ivan Illin) sau pur și simplu ancorat într-o dimensiune de expansiune teritorială (otomanismul) servesc ca fundament al puterii și nu sunt doar simple manifestări machiavelice ale principiului „scopul scuza mijloacele”. Nu se poate afirma din lectura cărții prevalența niciunei dimensiuni în superpolitik ci, dimpotrivă, cartea încearcă să explice cum toate acestea se îmbină pentru a determina cataclismele mai mari sau mai mici ale istoriei omenirii.
În directă corelare cu superpolitik, autorul definește un alt termen de „suprastrategic” sau „hiperstrategic” pentru a ilustra ambițiile politice de putere definită în principal sau exclusiv în sens material (geografic, teritorial) – creșterea brutală a puterii în interiorul unui stat prin autocrație sau în exterior prin expansiune imperială. Interesante sunt în acest sens comparațiile peste secole între gândirea Ecaterinei cea Mare a Rusiei – „imperiile fie se extind, fie mor, iar ceea ce nu va crește, va putrezi în mod inevitabil” – și logica lui Putin din spatele invadării Ucrainei.”
Matei: „Un „purist” al relațiilor internaționale s-ar lua cu mâinile de cap.”
„Volumul nu își propune o teorie universală à la Hegel, ci mai curând o analiză în timp a schimbărilor globale, războaielor, apariției nu doar a noi state ci și a noi civilizații și culturi, totul prin prisma unei fine analize istorice, jonglării cu conceptele cheie are relațiilor internaționale și exemplificării prin „modelele” umane, figurile istorice din spatele „superpolitik”. Ceea ce fascinează cititorul nu este numai erudiția autorului și colecția incredibilă de studii de caz (de aceea vorbeam de un compendiu la început) ci și detaliile personale, momentele evocate din cariera ambasadorului George Maior, inclusiv poveștile descrise din experiența domniei sale ca ministru adjunct la Ministerul Apărării. În „Războaiele dreptății” (Irak, Afganistan, Libia), autorul povestește detaliat întrevederile cu secretarul adjunct al apărării din SUA, Wolfowitz, care dorea să exporte modelul de tranziție post-comunistă din Europa de Est în Irakul post-Saddam și modul în care conservatorismul lui Leo Strauss, în spatele acestei strategii americane de transformare a Orientului Mijlociu (cine își mai aduce aminte de planul SUA pentru un „Wider Middle East” astăzi?), a eșuat în a produce un model de tranziție viabilă în Irak.
Totuși focalizarea „superpolitik” rămâne cumva pe individ, pe lider, dar nu prin prisma acțiunilor sale directe, așa cum sunt documentate ele în istorie, ci mai curând prin prisma modului în care fiecare individ evocat (fie el ideolog, războinic, freedom fighter, revoluționar, politician sau împărat) îmbină la nivelul său diverse modalități de manifestare a „superpolitik” – de la legitimitate la strategie, tactică militară sau afiliere ideologică. Din nou, volumul nu exclude aproape niciunul din momentele cheie ale istoriei, de la războaiele Imperiului Roman, cruciadele și războaiele europene, războiul de eliberare al Americii Latine, până la episoadele fie mai puțin cunoscute (urmașii profetului Mohamed) sau pur și simplu puse într-un con de umbră ca prea puțin măgulitoare pentru contemporaneitate (nașterea bisericii anglicane ca răzbunare pe papalitate după divorțul regelui Henric al VIII-lea).”
„Îmi pare doar rău că volumul nu a fost publicat după primele luni de mandat ale noii administrații Trump.”
Ultimul capitol extins al cărții care se reîntoarce la istorie și cazuistică este dedicat momentelor cheie în care, în diverse forme, superpolitik este folosit pentru a determina transformări majore – crearea unei națiuni (Moise), extinderea imperiilor (Augustus), crearea unei noi religii (Mohamed, Martin Luther), consolidarea statalității (Richelieu, Muhamad Ali), revoluțiile și eliberarea națională (Bolivar, Atatürk, Ghandi), refacerea ordinii globale (Churchill, Monnet și Uniunea Europeană, Dean Acheson și crearea NATO). Sunt doar câteva exemple, prezentate succint și foarte clar, de aplicare în practică a conceptului de superpolitik și de utilizare a puterii, ideologiei și influenței asupra maselor pentru a transforma lumea. Aceste capitole sunt imposibil de rezumat câtă vreme ele însele sunt rezumate, ferestre deschise înspre diferite momente istorice. Firul roșu conceptual rămâne axat pe titlul cărții dar fiecare dintre capitole reușește să surprindă un alt aspect sau o altă nuanță a conceptului de superpolitik; autorul rămâne de-a lungul volumului fascinat de valori, de construcția legitimității politice și discursive și de modul în care aceasta se aliniază, susține sau chiar influențează strategia de extindere a puterii promovată de liderii mai sus menționați.
Nu pentru că ar fi o formă de ipocrizie, nu pentru că discursul trebuie să justifice faptele (așa cum în mod greșit este de fapt interpretat Machiavelli) ci pentru că superpolitik nu poate exista fără idee, fără discurs, fără religie. Cel mai bun exemplu este cel al capitolului dedicat lui Gandhi, unde George Maior subliniază faptul că „puterea ca manevră strategică (…) este mai puțin relevantă (…); din contră, elementul moral este cel care stimulează și antrenează acțiunea puterii fizice pentru atingerea scopului final. Satyargraha, în traducere devotamentul pentru adevăr, devine la Gandhi o filosofie de acțiune politică cu o rezonanță profundă în mase….”. Dacă la liderii clasici, împărați romani sau războinici din antichitate și Evul Mediu, cartea notează și explică transformarea puterii pure bazate pe strategii și capacități militare în factor de legitimitate și crearea ulterioară a elementelor morale care să facă puterea sustenabilă, vandabilă, rezilientă, la Ghandi și la alți „eliberatori”, volumul exemplifică fenomenul exact opus – transformarea unei idei, a unui ideal politic sau moral, într-o reală strategie politică urmată de schimbări de putere și mobilizare a maselor
Concluzia cărții ne mută în contemporaneitate cu o reflecție, inspirată de Kissinger, asupra echilibrului și dezechilibrului global și a faptului că orice dezechilibrare majoră, strategică, reprezintă în fond o nouă formă de re-echilibrare a lumii și o nouă ecuație strategică a lumii. Autorul nu-și propune să devină o Cassandră și să prezică cum se va re-așeza lumea după invazia nejustificată și ilegală a Ucrainei de către Rusia, dar prezice, pe bună dreptate, că va fi o reașezare ieșită din confruntarea dintre filosofia imperialistă a Rusiei și legitimitatea regulilor internaționale ale secolului XXI, puse acum sub semnul întrebării. Interesant e faptul că, dacă ar exista o continuare a cărții, ea ar putea începe de fapt chiar cu această re-așezare – SUA care-și redefinește obiectivele de putere și renunță să mai fie un vector al globalizării, Europa care se reînarmează și pregătește Readiness 2030 pentru a deveni o putere globală complet autonomă, Golful care devine un exponent al transformării lumii arabe și un liant între Est și Vest, China care este pusă în fața unor alegeri strategice pe termen lung.
O reașezare în care nu toți actorii vor ști – cum ar putea zice George Maior – să folosească conceptul de „superpolitik” în mod înțelept și să îmbine legitimitatea ideatică cu puterea militară într-un mod care să susțină o transformare majoră a echilibrelor de putere. Putem doar să ne închipuim și să sperăm că Europa va fi actorul care va înțelege și folosi „superpolitik” fără a cădea în capcana „hiperstrategicului” sau în cea opusă, a naivității idealurilor susținute fără forță brută în spatele lor. Un volum fascinant care în mod cert merită să fie citit și recitit – ca un compendiu, ca o carte de teorie a relațiilor internaționale, ca un roman polițist al istoriei lumii, având „superpolitik” drept erou principal.” scrie Mihaela Matei, expertă în relații internaționale.
Textul integral în Revista Cultura (https://revistacultura.ro/un-compendiu-de-politica-sau-un-roman-politist-al-istoriei-lumii/)
George Maior a vorbit în premieră despre cartea sa la DC NewsTV/ Video
https://www.youtube.com/watch?v=rK825IQK-4w&ab_channel=DCNEWSRO
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
