Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Nouă strategie pentru Schengen: Do ut des
Schengen
În 2011, Parlamentul European aproba cererea României de admitere în Spațiul Schengen. Consiliul de Miniștri, însă, respingea acordul, la solicitarea Olandei și Finlandei. Ritualul umilinței s-a reluat an de an, țările care ne loveau la bâză fiind Germania și Franța, din nou Finlanda, mai nou Austria și, ca martie în post, nelipsita Olandă.
Motivele invocate: corupția și nesiguranța controalelor la frontieră. Dacă există unități de măsură sau evaluări obiective, în laboratoarele din cele patru-cinci țări ”respingătoare”, nu avem cum afla. România nu a solicitat niciodată un vot în Consiliu, astfel încât să aflăm argumentele celor ce se opun. Și să primim obiective clare, cu termene precise, în calendarul aderării. După ce ”respingătorii” de serviciu făceau anunțul, cu câteva zile înainte de Consiliul JAI, ghioceii din România și Bulgaria plecau capul și acceptau excluderea subiectului de pe ordinea de zi.
Politica tace și înghite are diferite justificări. ”Înghițitorii tăcuți” pun umilința pe baze birocratice: dacă se solicită vot în JAI, și se respinge, trebuie să reluăm procesul de la zero. Și ce dacă? Dimpotrivă, asumarea unei decizii OFICIALE pare singura șansă de a avea, în viitor, un traseu cu termene și obiective stabilite. Altfel, rămânem prinși în acest joc de bâză pe postul de încasator de palme, la nesfârșit.
De reținut că Parlamentul European a dat votul politic aderării. Miniștrii de Interne din țările membre trebuie să certifice sau nu îndeplinirea unor obiective tehnice. Ori, până și idioții utili străinătății de la noi din țară (unii care își trec Schengen la numele din contul Facebook) recunosc că blocajul are motivație politică.
Adică, unele state membre își realizează interesele politice blocând accesul României.
Ce este de făcut? Evident că occidentul-icoană se gândește doar la valorile europene, iar fiecare țară moare de grija vecinului și pentru binele comunității continentale. Dar, ce să vezi? De exemplu, niște coincidențe din anii 2003-2004, când ne temeam că Austria sau Marea Britanie se vor opune aderării la UE.
Cum s-a dat legea prin care marele Petrom trece cu tot cu sonde în proprietatea micului OMV, cum au dispărut criticile din presa vieneză. Și tot ca o coincidență, firește, după ce s-a achitat taxa de 180 de milioane de euro pe fregatele britanice întoarse de la topit, cine și-a dat votul?
Ca urmare, există trei strategii posibile pentru intrarea în Schengen:
-solicitarea unui vot oficial în Consiliul Miniștrilor și a clarificărilor necesare. Asumarea unui nou calendar al aderării.
- strategia opt-out. Aderarea este prevăzută în tratate, dar nu e obligatorie. Statele care nu vor să își deschidă granițele sau nu doresc se umilească în fața porților închise, au opțiunea de a rămâne în afara Schengen.
-strategia Do ut des! Îți dau, îmi dai. Pentru austrieci mai avem Salrom, sau Hidroelectrica, Olanda parcă a cerut de la obraz Portul Constanța. În Germania și Franța nu mai sunt alegeri, așa că măcar un an lipsește motivația politică a respingerii.
Întrebarea este dacă acest Schengen merită efortul? În 2003-2004, exista consens național, pe de o parte, pe de alta nu exista alternativă. Era chiar ultima șansă, indiferent ce sacrificii se impuneau. Astăzi, pentru transportatori aderarea la Schengen aduce economii de 0,4-1,59%. Pentru turiști, Schengenul nu e mare lucru. O autostradă până la graniță ar reduce consumul mai mult decât aderarea la Turcescu. Scuze, la Schengen.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
aderare
austria
olanda
omv
petrom
port constanta
salrom
schengen
strategie
