Data actualizării: 25.08.2021 15:38
Data publicării: 25.08.2021 14:39

• Neo-Imperialismul și Neo-Talibanismul

Autor: Adrian Severin | Categorie: Politica

Neo-Imperialismul și Neo-Talibanismul

Întrucât încă din 2001 am formulat (atunci și în calitate de Președinte al AP-OSCE) rezerve cu privire la succesul intervenției militare americane / NATO în Afganistan, subliniind inclusiv faptul că democrația nu poate fi exportată și, cu atât mai puțin impusă (numai dictatura poate fi), îi las pe alții acum să explice ce și de ce s-a întâmplat. Sunt mulți și foarte competenți. Ceea ce mă preocupă pe mine este să înțeleg ce ar putea urma, pentru a găsi răspuns la întrebarea „ce este de făcut?”. Aceasta va necesita unele incursiuni în trecutul în care germinează semințele viitorului. Spațiul nu îmi permite o argumentare convingătoare, dar sper să pot oferi măcar suficient material pentru reflecție.

JUMĂTATE DE SECOL DE RĂZBOI PENTRU PACE

Povestea poate începe din anii 1970, când, în contextul Războiului rece purtat sub steagurile ideologice ale egalitarismului comunist și liberalismului capitalist, o monarhie afgană domnind într-o ordine inegalitară de tip tribal, a fost răsturnată de forțe cu orientare progresistă, provenite mai ales din armată.

Lovitura de stat a avut succes întrucât majoritatea populației se săturase de felul în care era condamnată să trăiască într-o structură socială riguros ierarhizată, în care năzuințele spre dinamismul vieții moderne erau oprimate de conservatorismul feudal. Aceasta nu înseamnă că afganii de rând au susținut schimbarea de regim, ci, așa cum se va întâmpla mereu de atunci până azi, că nu i s-au opus, întrucât aspirațiile lor minimale nu își mai găseau nici un corespondent în sfera suprastructurii lor politice tradiționale.

Pe plan internațional, evenimentul se plasa în zona strategiei periferice a celor două imperii postbelice, comunist (URSS) și capitalist (SUA), cel dintâi urmărind ca prin modernizarea Afganistanului după modelul propus de ideologia sa (industrializare, urbanizare, alfabetizare, etatizare, egalizare socială, centralizare, reglementare, militarizare), să își protejeze pântecul moale constituit din republicile sovietice central-asiatice, unde influența islamului fusese prea puțin domolită de ateismul militant al internaționalismului proletar.

„Democrația populară” de producție comunistă, importată din URSS, se potrivea, însă, prea puțin cu tradițiile tribale locale și, după ce egalitatea a început prin a seduce, lipsirea de libertate a sfârșit prin a genera opoziție; „inegalitatea liberală” s-a dovedit mai rezilientă decât „egalitatea iliberală”. Așa s-a ajuns ca în 1978, după o altă lovitură de stat, să izbucnească războiul civil între puterea oficială tot mai comunistă (și tot mai opresivă) și dizidența islamică a mujahedinilor; război care îmbrăca și forma unui conflict între mediul urban și cel rural. Cum mujahedinii, propulsați de forța tradiției, opusă schimbărilor bruscate, precum și de aceea a tot ce, fiind organic, neagă modelele artificiale, erau pe punctul de a câștiga, URSS a intervenit militar, în 1979, pentru a purta, timp de șapte ani, în sprijinul guvernului instalat de ea, un război presărat cu crime împotriva umanității, și a se retrage, învinsă, în 1987.

Lecția pe care SUA ar fi trebuit să o învețe de la URSS (lecție valabilă și astăzi) este că, pe de o parte, modelele culturale străine nu pot fi impuse împotriva creșterii organice, iar pe de altă parte, că și cel mai atractiv program politic, când este aplicat în afara mediului cultural în care a putut fi conceput, generează efecte adverse și impune măsuri coercitive inumane, transformându-se în contrariul său dacă nu aduce o îmbunătățire evidentă în viața masei critice a populației căreia i se adresează, într-un interval de timp scurt. De asemenea, s-a mai dovedit că acolo unde două civilizații diferite (ex. cea feudală și cea modernă) sunt aduse intempestiv în contact, acolo se consemnează invazia explozivă a corupției, crimei organizate și traficului ilicit de tot felul; acest fenomen rupe legătura de încredere între conduși și conducători, generând neliniște socială, și, în același timp, impune, măcar de ochii lumii, măsuri de coerciție brutale, cărora, adesea, le cad victimă tocmai cei nevinovați, deopotrivă din rândul elitelor și al masei. De aceea asemenea hibridizări trebuie însoțite de terapii speciale.

Lecția nefiind învățată, istoria s-a repetat.

După retragerea sovietică, respectiv încetarea vânătorii de civili afgani (la propriu), populația supraviețuitoare a sperat în revenirea la normalitatea pașnică (indiferent ce se înțelegea prin asta), pentru a constata că mujahedinii victorioși (inclusiv grație unui serios sprijin american) s-au transformat în șefi de clanuri războinice lacomi, corupți și puși pe rivalități stupide, fără sfârșit și fără vreo legătură cu viața celor mulți. Așa se explică ușurința cu care talibanii au preluat puterea și de ce ascensiunea lor a fost salutată de majoritatea populației, fiind sprijinită inițial (prin finanțări masive, printre altele) de Arabia Saudită, Pakistan și America însăși.

Șovinismul etnic al talibanilor a dat, însă, totul peste cap. Acesta s-a suprapus vechiului conflict religios dintre sunniți și șiiți, precum și celui dintre moșierii interesați în producția și comercializarea drogurilor și țărănimea fără pământ, ori dintre progresiști și tradiționaliști. Iată de ce, talibanii devenind odioși în ochii populației, cu atât mai mult cu cât, neputându-și îndeplini programul social și promisiunile justițiare, spre a menține controlul politic au recurs la teroare, venirea americanilor și trupelor NATO, în 2001, nu a trezit opoziție în rândul majorității afgane, ci mai degrabă speranță. Ocupația americană promitea, implicit, pacea și dezvoltarea. Nu a adus nici una nici alta.

Această ocupație, perpetuată printr-un alt război, cu durata de douăzeci de ani, la care și România a participat, a însemnat pentru poporul afgan guverne marionetă corupte, centre de tortură CIA, trafic de droguri la nivel cosmic și sustragerea resurselor naturale în interes străin. Nu este doar părerea mea, ci și a analiștilor americani și, în general, occidentali.

Aceasta explică ușurința cu care talibanii au reluat controlul asupra țării, de îndată după retragerea forțată a trupelor străine în anul curent, 2021. Afganii de rând nu îi iubesc, probabil, pe talibani, dar îi iubesc și mai puțin pe americani (și, se subînțelege, pe aliații acestora); talibanii nu au învins (cel puțin nu militar, în sens strict, sau nu din punct de vedere tactic), ci americanii au pierdut; iar americanii nu au pierdut numai războiul (în primul rând pe plan strategic), dar, mai cu seamă, au pierdut supremația modelului lor de viață și de organizare a relațiilor internaționale, precum și autoritatea lor morală asupra lumii. Pentru ordinea lumii din ultimul secol (cunoscută sub numele de pax americana) înfrângerea din Afganistan, împreună cu tragedia numită Covid 19, este sfârșitul. Găsim aici imaginea neputinței „imperiului necesar” atât la nivel global, cât și pe plan intern – în lume și acasă. Cine mai poate crede că America mai este în măsură să garanteze rezolvarea crizelor geostrategice, economice sau sociale, la nivel global, regional sau local, internațional sau național?

Președintele Biden nu avea de ales. Singura sa vină este aceea de a nu înțelege că secolul Americii s-a terminat și de a încerca, spre deosebire de predecesorul său, Donald Trump, să mai salveze ceea ce istoria a condamnat deja, în loc să se implice realist în negocierea ordinii post-americane.

PREJUDECĂȚI PERPETUATE ȘI ÎNȚELEGERI SECRETE

Motivele principale pentru care SUA a declanșat războiul cu Afganistanul au fost trei: extirparea terorismului musulman din centrul Asiei; înlăturarea regimului politic fundamentalist taliban și democratizarea țării; emanciparea femeilor afgane (s-a făcut un caz special pe această temă). Nici una dintre aceste trei ținte nu a fost atinsă. Terorismul a fost escaladat, ajungându-se inclusiv la apariția „statului islamic”, aflat într-o ambiguă relație dulce-amară cu Washingtonul, în timp ce multe femei afgane nu s-au arătat amatoare de emancipare, acceptând fără mari probleme întoarcerea talibanilor. Prin raportare la țintele amintite campania militară americano-nord-atlantică se încheie printr-o înfrângere totală, confirmând faima Afganistanului de a fi cimitir al imperiilor.

Adevărul cu privire la motive este, însă, altul. Obiectivele declarate au încercat doar să ofere o acoperire morală întregii operațiuni. Țintele reale au fost: asigurarea controlului american asupra resurselor de hidrocarburi central-asiatice, ceea ce făcea din intervenția în Afganistan doar începutul unei operațiuni strategice care trebuia (și avea) să continue prin înlăturarea regimului baathist al lui Saddam Hussein în Irak și extinderea „primăverii arabe” în Siria lui Bashar al Assad; încercuirea Iranului; fracturarea „noului drum al mătăsii” conceput de China, spre a-i opri acesteia marșul către statutul de superputere globală în secolul Asiei, aflat pe punctul de a începe. Toate aceste ținte presupuneau nevoia unui război care să dureze (eventual, la nesfârșit), iar nu a unuia care, prin victorie, să lipsească armata americană de legitimitatea prezenței sale perpetue în zonă.

Așa se explică una dintre înțelegerile secrete de la începutul nu neapărat glorios al războiului, în 2001. Este vorba despre un acord între talibani (oficial acuzați doar de găzduirea grupării Al Qaeda, anterior înarmată de americani iar acum ținută responsabil pentru atacurile teroriste din 11 septembrie) și SUA, potrivit căruia aceasta ar fi trebuit să obțină controlul asupra orașelor (acolo unde urma să se instaleze un guvern „modern” și „democratic” pro-american), în timp ce talibanii ar fi păstrat zona rurală. Înțelegerea, confidențială chiar și pentru majoritatea ofițerilor de rang înalt americani, a funcționat pentru o vreme și lămurește relativa reținere a trupelor aliate de a ieși din aglomerările urbane, ca și supraviețuirea oarecum confortabilă a talibanilor în mediul sătesc.

Formal războiul a continuat, inflamat inclusiv de entuziasmul combatanților de pe teren, care nu știau exact în ce scenariu joacă. Astfel s-a ajuns la un număr imens de morți, răniți, prizonieri și refugiați, toate acoperite de atrocități comise de ambele tabere.

Strategia nu s-a dovedit, însă, durabilă, ea fiind părăsită de SUA în momentul în care a văzut că, prin efectul ei, Pakistanul, a fost împins din tabăra americană în cea chineză, iar parteneriatul strategic ruso-chinez a fost consolidat. În plus, excluderea SUA sau, cel puțin, limitarea drastică a marjei sale de manevră în Siria, ca urmare a acțiunilor coordonate ale Rusiei, Turciei și Iranului, soldate cu salvarea regimului al Assad și înfrângerea Statului islamic, în timp ce creșterea prezenței americane pe frontul indo-pacific era tot mai intens reclamată de extinderea umbrei chineze asupra Oceanului Pacific, au condus, deja administrația Obama, la concluzia că retragerea din Afganistan este obligatorie.

Negocierile secrete purtate de administrația Trump au produs un nou acord prin care talibanii se angajau să garanteze securitatea americanilor atât în timpul retragerii, cât și după aceea, soarta celor care colaboraseră cu aceștia – guvern afgan, simpli cetățeni sau aliați NATO – fiind lăsată la discreția noii puteri politice de la Kabul, care teoretic ar fi trebuit să fie rezultatul unor negocieri de pace inter-afgane, dar despre care se știa foarte bine că va fi una pur talibană. Toate declarațiile optimiste potrivit cărora regimul pro-euro-atlantic afgan are toate mijloacele pentru a se apăra în fața unei ofensive talibane și a exclude succesul acesteia, au fost doar praf în ochii lumii, iar nu rezultatul unor evaluări greșite. Declasificarea rapoartelor oficiale aflate pe masa decidenților americani, peste ani, va dovedi că ei știau perfect, așa cum s-a întâmplat și în cazul războiului din Vietnam, ce avea să urmeze.

Ceea ce, probabil, s-a anticipat mai puțin, a fost amploarea refuzului afganilor de rând de a se opune revenirii talibanilor, precum și refuzul aliaților euro-atlantici, dar și al Rusiei, împreună cu fostele republici sovietice central-asiatice, de a-i adăposti pe refugiații afgani „americanizați” sau „democratizați”, cum vreți să îi numim, surprinși pe teren de viteza derulării evenimentelor. Cum valul de refugiați, printre care se pot strecura ușor și teroriști, riscă se producă un nou dezastru demo-cultural, care să pună la pământ o lume (în special Europa) și așa destabilizată de pandemia Covid 19 și fluxurile migratorii anterioare, se pare că administrația Biden a ajuns la o altă înțelegere de taină privind închiderea granițelor Afganistanului de către noul regim taliban, pentru toți cetățenii afgani doritori să părăsească țara. Aceasta reprezintă o adevărată condamnare la moarte a celor care au colaborat cu SUA (așa cum s-a întâmplat și cu colaboraționiștii din țările ocupate de Germania nazistă, la finele celui de al Doilea Război Mondial).

Ceea ce, desigur, oferă propagandei euro-atlantice, în mod formal, noi capete de acuzare împotriva talibanilor (să ne amintim cum SUA, care refuză azi să acorde scutirea de vize românilor, critica ipocrit regimul comunist român pentru limitarea liberei circulații a cetățenilor săi) și justifică înarmarea grupurilor anti-talibane (animate de considerente etnice, religioase, sociale, economice și politice) pentru a se angaja într-un alt război civil devastator, spulberând toate speranțele unei populații pentru care, atât venirea americanilor, cu douăzeci de ani în urmă, cât și plecarea lor acum, a însemnat o iluzorie șansă dată păcii. Pe fondul prejudecăților existente o asemenea propagandă are toate șansele să prindă rădăcini adânci pretutindeni.

RĂZBOAIE FONDATOARE ȘI GEOSTRATEGII CONFRUNTAȚIONALE

Istoria consemnează numeroase războaie (cel troian este poate primul) care au condus la coagularea unor națiuni. Acestea sunt războaie fondatoare.

Ultima jumătate de secol de războaie afgane joacă același rol. Afganistanul de azi nu este același cu cel de la invazia sovietică, nici cu cel de la războiul civil anterior primului regim taliban, nici cu cel de la intervenția americană din 2001. Nici talibanii de azi nu mai sunt cei din trecut. Ei poartă bărbi și turbane, dar și tablete electronice și telefoane celulare; activează pe internet și țin conferințe de presă în limba engleză. Tot Coranul este legea lor, dar au descoperit în el și partea privind conviețuirea cu alte confesiuni, cea referitoare la obligațiile sociale și mai ales aceea care spune că jihadul împotriva necredincioșilor este doar micul jihad, cel mare fiind cel purtat cu propriile instincte rele. Aceștia sunt „neo-talibanii”. Ei au înțeles că sunt suficient de puternici pentru a nu fi înfrânți de agresorii externi, dar și suficient de slabi pentru a nu îi putea înfrânge clar și net pe respectivii agresori. Și cu siguranță, războiul i-a transformat, cel puțin în măsura în care s-au săturat de el.

Caracteristica principală a „neo-talibanilor”, în majoritate ieșiți din școlile religioase populare organizate în taberele de refugiați din țările vecine, este renunțarea la sectarismul religios și șovinismul etnic, precum și deprinderea tainelor coabitării. Altfel nu ar fi avut cum negocia cu americanii. Fanaticii mor, dar nu negociază.

Prin urmare, războiul a generat un fel de talibanism cvasi-național. Dacă SUA nu a reușit să construiască o națiune afgană prin măsuri pozitive, ea a reușit să ducă Afganistanul în această direcție prin lucrarea războiului asupra conștiinței talibane. De aici se naște șansa unui regim politic care nu are mai nimic în comun nici cu democrația euro-atlantică și nici cu naționalismul euro-atlantic, însă poate să asigure pacea și stabilitatea internă a țării, comportându-se totodată pașnic și responsabil în context regional și mondial. Nu avem garanții că lucrurile se vor petrece chiar așa, dar avem cel puțin posibilitatea ca ele să evolueze pe asemenea coordonate și motive temeinice de a spera aceasta.

Lucrul depinde mult și de comportamentul actorilor regionali și globali. Întrebarea este dacă aceștia vor prefera strategia conviețuirii sau pe cea a confruntării; managementul prin criză și dezbinare, sau cel prin dezvoltare și cooperare?

Rusia a refuzat instalarea bazelor militare americane pe teritoriul vecinilor săi din Asia Centrală (solicitată, din câte se pare, de către Președintele Biden la întâlnirea sa de la Geneva cu președintele Putin), limitându-se doar la manevre militare comune cu Uzbekistanul, Kirkizstanul și Tadjikistanul. China a purces, pentru prima oară în istorie, la recunoașterea (condiționată) legitimității talibanilor și a statutului lor de interlocutori politici.

SUA se pare că mizează, însă, pe o alianță alimentată de fervoarea islamismului militant și formată, sub panaș american, din Afganistanul taliban, Pakistanul islamist și Turcia neo-otomană, împotriva unei Chine demonizată, în același timp, ca fiind comunistă, imperialistă și anti musulmană (apropo de problemele existente cu minoritatea uigură).

Poate, oare, reuși un asemenea plan? Sunt semne că administrația Biden pornește pe un alt drum închis, mizând din nou pe opoziția dintre islamism și comunism (în speță, „comunismul cu specific chinezesc”, adică neo-confucianismul).

Pakistanul este mult prea legat economicește de China, cu care împărtășește și o veche rivalitate în raporturile cu India (acum curtată de americani), pentru a se angaja sub comanda SUA pe un front anti-chinez. În același timp, raporturile dintre Pakistan și talibani sunt extrem de strânse, ele derulându-se cordial chiar pe timpul războiului talibano-american, în ciuda alianței formale dintre Islamabad și Washington. Congruente sunt și interesele geopolitice ale Pakistanului și Afganistanului, astfel încât alinierea acestora la rigorile strategiei regionale a SUA, mai ales după ce America a dovedit că pe ea nu se poate conta, este practic exclusă. Cât privește Turcia, ea a afirmat deja consistent și consecvent prioritatea agendei sale geopolitice față de oricare alta (inclusiv față de cele ale SUA și NATO), Ankara fiind eventual gata să ia (în limitele posibilităților) locul Washingtonului în Orientul Mijlociu, dar nu să i se subordoneze.

În context regional ar mai fi de observat că Iranul șiit, supus sancțiunilor Americii, colaborează foarte bine cu China, fără a face din soarta musulmanilor uiguri un măr al discordiei. La fel se întâmplă, după cum am mai menționat, și cu celălalt mare stat islamic din zonă, Pakistanul. Primele contacte politico-diplomatice sino-talibane, desfășurate pe fondul retragerii trupelor SUA și încă înainte de finalizarea acesteia, arată că Afganistanul neo-taliban va merge pe aceeași cale, punând rațiunile geo-politice și geo-economice deasupra ideologiei și religiei. Astfel, SUA, împreună cu emulii săi europeni, riscă să vadă cum neo-marxismul euro-atlantic rămâne singurul susținător al islamului (sic!) în regiunea autonomă chineză Xinjiang, în timp ce statele islamice vecine se conduc după regulile realpolitik-ului.

Iar dacă o alianță cu talibanii împotriva Chinei nu se poate, un război civil zdravăn pe „drumul mătăsii” pare, uliilor de la Washington, a fi o bună soluție subsidiară. Punerea ei în aplicare a și început, iar propaganda mediatică raportează deja primele succese.

Există, însă, și o soluție mai bună. Este soluția intrării SUA în întrecere cu China și Rusia pe terenul acestora, respectiv cel al ajutoarelor / investițiilor economico-financiare pentru dezvoltare, precum și a transformării vechiului său imperialism hard în neo-imperialism soft, simultan cu renunțarea la pretenția de a fi recunoscută ca unică superputere globală și singur arhitect al ordinii mondiale.

Afganii sunt sătui de război. La fel și neo-talibanii. Dacă guvernul celor din urmă ar reuși ca în locul războiului să aducă pacea și în locul mizeriei sociale să aducă coeziunea socială, făcând din dezvoltare instrumentul edificării unui stat național, multi-etnic și multi-confesional, Afganistanul, fără a deveni neapărat aliat al Americii sau al UE, și cu certitudine, fără a adopta modelul de organizare și valorile acestora, ar înceta să mai fie o amenințare pentru ele. Și asta nu ar fi deloc puțin, căci într-un mediu de calm și de respect al diversității, SUA și-ar putea găsi un loc onorabil la masa la care se va negocia ordinea globală post-americană, precum și un loc onorabil în cadrul acesteia.

Ca stat suveran cu interese naționale proprii și ca partener strategic al SUA, România are obligația, față de partenerul său și față de sine, de a încuraja America să meargă pe o asemenea cale.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News