„Moarte PSD!" Acesta este strigătul de luptă care s-a auzit prin piețe în ultimii ani; la concurență cu „DNA să vină să vă ia!", care nu era decât una dintre metodele indicate pentru punerea în practică a îndemnului dintâi – atotcuprinzător, absolut și definitiv.

CONCURENT ȘI DUȘMAN NU ESTE ACELAȘI LUCRU

„Să distrugem PSD!" Acesta a devenit program politic. Verbul „a distruge" este chiar cel ales și folosit de principalul reprezentant al acestui program.

Dacă doborârea unui guvern este un obiectiv firesc al opoziției într-un regim democratic în care se presupune că fiecare partid crede sincer în superioritatea ideologiei sale și a programului de administrare a treburilor publice zămislit din ea, distrugerea unui partid – fie el și „ciuma roșie" – este obsesia formațiunilor extremiste, fundamentaliste, fanatice, de tip taliban care fac din excluderea celorlalți unicul obiectiv al politicii lor și din exterminarea concurenților sau oponenților principala metodă de guvernare.

Nu cunoaștem vocabularul populațiilor comunei primitive din care au evoluat prin secole comunitățile naționale actuale, dar cercetătorii vieții triburilor africane au constatat că din limbajul și, deci, din gândirea acestora, lipsește cuvântul „competitor" sau „opozant". Pentru referirea la noțiunile respective se folosește cuvântul care îl definește și desemnează pe „inamic". Potrivit mentalității tribale, așadar, „concurentul" trebuie ucis, distrus, aneantizat, la fel cu „inamicul".

Evul mediu a cunoscut tragediile războaielor religioase, care au însângerat omenirea perpetuând atrocitățile subsecvente exclusivismului fanatic. În numele aceluiași Dumnezeu iubitor de oameni, creștinii și musulmanii s-au căsăpit unii pe alții, nepregetând ca în același timp să se căsăpească și ei între ei – creștinii cu creștinii și musulmanii cu musulmanii. Ca să nu mai vorbim despre excluderea și exterminarea evreilor.

În epoca modernă, bolșevismul, la extrema stângă, și fascismul, la extrema dreaptă, au pus și ele semnul egalității între „concurent" și „dușman". Mișcările politice inspirate de aceste ideologii au readus în actualitate tribalismul, ceea ce în termeni reali s-a exprimat prin război – cald, fierbinte, rece, convențional, neconvențional dar, în orice caz total. Războiul în care nu se iau prizonieri.

REVENIREA ROMÂNIEI LA TRIBALISM

În anii 1990, România și nu numai, a adoptat pluralismul ideologic și politic ca mod de organizare a societății, a proclamat respectul diversității ca valoare fundamentală a națiunii, a recunoscut dreptul fiecăruia de a nu avea dreptate și a respins teroarea de stat și violența ca arme politice. În anii 2010, iată că lucrurile stau exact pe dos și unii vor să schimbe sensul istoriei începute cu treizeci de ani în urmă. Cu ironia că adepții de azi ai monopartidismului, îi denunță drept „comuniști" pe promotorii pluripartidismului de atunci.

Acum se vorbește pe față și din piscul ierarhiei politice, fără jenă și fără nuanațe, despre distrugerea unui partid politic. Să spui că o guvernare a fost greșită, catastrofală chiar, este una. Să ceri ca un partid să dispară pentru că socotește a fi bun sau adecvat, ceea ce tu socotești că este rău sau inadecvat, este cu totul alta. Mai cu seamă atunci când aritmetica electorală (ca să nu mai vorbim despre indicatorii socio-economici) îți arată contrariul.

De prin 2005 până prin 2015, exterminarea adversarilor politici sau a concurenților economici și profesionali s-a realizat cu arma justiției politizate, selectivă și abuzivă. Terorarea de stat s-a instaurat gradual, dar ea a vizat doar elitele, vârfurile; demonizate și condamnate în stradă, înainte de a fi condamnate exemplar de instanțe parajudecătorești și asasinate moral, iar câteodată inclusiv fizic, în închisori. Acum vizat este întreg electoratul stângii democrate; adică majoritatea cetățenilor cu drept de vot și familiile lor.

Partid național – adică având rădăcini naturale în societatea românească din care își trage sevele, PSD s-a dovedit mai rezistent decât se credea. Mai exact, nu PSD a supraviețuit terorii (căci din această formațiune politică a rămas mai degrabă o etichetă pe un recipient gol, plus un electorat fidel care o caută sau o așteaptă zadarnic), ci societatea românească nu a fost complet paralizată de ea. Cu mijloace, mai mult sau mai puțin identificabile, românii transmit, prin structurile pesediste locale și republicane, impulsuri suveraniste conducerii statului – fie că este vorba despre suveranitatea individuală (sintetizată în drepturile civile), fie de cea națională. Ei își revendică drepturi în dublă calitate: de cetățean român și de cetățean european. Ceea ce nu se poate realiza de manieră rezonabilă și fără violență, decât în condițiile respectului diversității. Or, tocmai asta îi deranjează pe unii: cetatea, cetățeanul și diversitatea.

Ce se înțelege prin PSD care trebuie distrus definitiv în integralitatea sa? Nu numai liderii. Nu doar militanții, ci și simpatizanții. Nu doar membrii, ci și votanții; fie ei fideli sau ocazionali. Un furios căruia îi spuneam recent că nu sunt membru al PSD din 2011 și că la ultimele alegeri prezidențiale nici măcar nu am votat cu candidatul PSD, Victor Ponta, mi-a explicat că „pesedist" nu înseamnă a fi membru al unui anumit partid sau adept al unei anumite ideologii, ci este un fel de insultă cu acoperire generală, un termen peiorativ care indică o persoană josnică și indezirabilă, condamnabilă la moarte civică.

Prin urmare, a distruge PSD înseamnă a distruge o parte – desigur, partea așa zis, rea – a societății românești. Nu se mai doresc convertiri, nu se mai caută asocieri, nu se concep compromisuri apte a ne permite să coexistăm, ci se urmărește exterminarea.

LUPTA NU SE MAI DĂ PENTRU VOTURI, CI PENTRU AUTO-DEMONIZARE

Lucrurile nu se opresc însă aici. Pentru România profundă, reală și legitimă, pe care credeam și o doream eternă, acesta nu este lucrul cel mai grav. Exterminarea propiu-zisă este precedată sau, mai bine zis, realizată prin sinuciderea civică subsecventă îndoielii de sine. Cei care mai cred în PSD trebuie diabolizați nu doar în fața celorlalți, ci și în propiii lor ochi, astfel încât să ajungă a se rușina de acest lucru până acolo unde vor ajunge nu doar să nu mai declare public adeziunea la PSD sau votul acordat PSD la alegeri, ci să nici nu mai voteze cu PSD – nu trecând în tabăra altor partide, ci, preferabil, renunțând la vot cu totul.

Se mizează pe dorința firească a fiecărui om obișnuit de a fi agreat și de a nu fi perceput ca anormal în raport cu comunitatea al cărui membru este. Dacă zilnic ni se spune la modul cel mai agresiv și ofensator că suntem niște ticăloși, corupți, lacomi, antioccidentali, antieuropeni, începem să credem noi înșine asta, să ne pierdem reperele și să confundăm valorile, să ne simțim în minoritate, să ne urâm pentru asta și să îi admirăm pe cei care ne acuză și să îi iubim pe cei care ne condamnă.

Până acum partidele au încercat să curteze electoratul ca să-l atragă spre ele, dacă se poate sustrăgându-l unul de la celelalte. De aceea s-a vorbit despre un „electorat captiv", de neurnit, și de un „electorat mobil", seductibil. Acum partidele extremiste (neofasciste, neomarxiste etc.) nu mai curtează electoratul stângii democrate, ci îl terorizează prin demonizare, spre a-l determina nu să treacă la dreapta sau să voteze cu dreapta, ci să își însușească demonizarea, să se autodemonizeze, să se îndoiască și să se rușineze de sine astfel încât să nu mai voteze de loc; adică să părăsească practic cetatea, să renunțe la statutul de cetățean. Nu numai diversitatea este astfel negată, ci și cetățenia, nu doar drepturile individului, ci și cele ale națiunii; adică libertatea în ansamblul ei.

Vom pierde această libertate nu când vom ajunge la închisoare sau când ni se va contesta ea în orice alt fel, ci numai atunci când și dacă ne vom îndoi de dreptul nostru la ea, când ne va fi rușine să o afirmăm și să o reclamăm. Chiar dacă rezultatul alegerilor viitoare este decis dinainte la masa celor care ne joacă libertatea la zarurile geopoliticii, și chiar dacă supraviețuitorii justiției selective românești care au mai rămas pe teren nu ne entuziasmează, votul nostru masiv va trebui să mărturisească refuzul de a ne supune și faptul că nu ne este rușine de identitatea și aspirațiile noastre, că insultele lor nu ne ating și nu ne demobilizează. Deocamdată asta este principala armă prin care își pot afirma puterea cei fără de putere, în războiul psihologic pornit împotriva poporului român.

Nu există bătălie pierdută dinainte. Înfrângerea nu este decât refuzul de a lupta. Și chiar de ar exista bătălii pierdute, ele sunt tocmai cele care merită luptate. De ce să lupți pentru o bătălie câștigată? Pierzi, câștigi, luptător te numești. Câștigi, pierzi, mergi mai departe. O singură victorie contează: ultima. Cine învinge la urmă... va râde mai bine.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News