Material realizat prin programul "București-Centenar" - Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.  

Cu doar o zi înainte de Marea Unire, în periodicul România Nouă, care în tumultul vremurilor apărea la Chișinău, Sâmbătă, 17 Noembrie 1918, este publicat un articol despre Unirea Ardealului cu România, în care sunt strecurate trimiteri la momentul cheie, de la 1700 (1701?). „Din punct de vedere sufletesc piedicile sunt neînsemnate, deoarece poporul însuși e aproape străin de preocupările dogmatice, pe el interesându-l partea morală și externă a credinții sale" se afirmă în gazeta condusă de sibianul Onisifor Ghibu.

„UNIREA ARDEALULUI CU ROMÂNIA

Ea trebuie să fie deplină: și națională și religioasă

Problema unirii Ardealului, ca cel din urmă act al sforțărilor noastre naționale, își primește deslegarea fericită în 18 Noemvrie.

Toate luptele neamului, ca și preocupările de decenii ale bărbaților conducători aveau în vedere sfărâmarea lanțurilor ungurești, dobândirea libertăților naționale și trecerea Ardealului la regatul frățesc de peste Carpați.

In sufletul tuturor trăia ca o năzuință supremă ideia mare și înălțătoare a unirii politice.

Icoana ei curată era purtată mai ales în cei din urmă 20 de ani, de-a lungul văilor și câmpiilor, de cătră idealiștii plini de credință și pretutindeni ea era îmbrățișată de instinctul mulțimilor ca un izvor de întărire și de mântuire.

Cunoștința primejdiei comune a făcut ca românii din Ardeal să lucreze în bună înțelegere, deși îi despărțea deosebirea de credință. Actul unirii religioase de la 1700, izbutise pe atunci să samene între frați ura și răzbunarea dar paralel cu dezvoltarea conștiinței naționale aceste înrâuriri fatale își pierdeau ascuțișul, convingând spiritele luminate de caracterul politic dezastruos al acestui act forțat de camarila vieneză.

In diferite rânduri s au făcut încercări de reunire ca, la sfârșitul veac. XVIII – lea și mai apoi în al XIX-lea, dar ele n'au putut da rezultate reale din cauza împotrivării Casei de Habsburg și a scaunului papal de la Roma.

Primejdia națională a acestei sfâșieri confesionale s'a accentuat cu toată puterea în 1912, când guvernul din Budapesta a înființat episcopia gr. catolică maghiară dela Hajdudorog. Ea a smuls mitropoliei din Blaj aproape 100.000 de Români, pe cari avea să-i înghită molochul nesăturat al maghiarizării. Atunci s'au întrunit la Alba Iulia fruntașii gr. catolici, protestând cu energie și amenințând că rup pecețile de la 1700.

Dacă actul de la 1700 a fost în trecut o primejdie pentru naționalitatea noastră, de azi încolo el ar fi o piedică morală în consolidarea unirii depline pe care o dorește fiecare suflet românesc luminat.

Astfel ne facem o datorie națională punând în discuție publică și necesitatea unirii religioase a Ardealului cu celelalte provincii românești. Noi suntem încredințați că această unire e posibilă și că nu atârnă decât de patriotismul și spiritul de jertfă al fruntașilor bisericii unite din Ardeal ca ea să se înfăptuiască fără mari greutăți.

Din punct de vedere sufletesc piedicile sunt neînsemnate, deoarece poporul însuși e aproape străin de preocupările dogmatice, pe el interesându-l partea morală și externă a credinții sale.

Iar intelectualii vor trebui să privească chestiunea sub aspectul intereselor naționale superioare ale României-Mari, cari totdeauna primează asupra nevoilor morale individuale.

Din punct de vedere de drept unirea de la 1700 trebue socotită ca un act silnic, stors prin momelile și intrigile curții împărătești. El n'a eșit din libera voință a poporului românesc și nefiind respectat nici de cei ce l'au impus, rămâne nul și neavenit.

Dacă noi cerem unirea motivând-o cu sistemul de prigonire seculară a Ungariei este logic să desființăm toate legiuirile cari în cursul veacurilor au ținut numai la învrăjbirea și desființarea noastră națională, ci în același timp și la despărțirea noastră de țările românești spre cari se întindeau brațele Ardealului.

Nimic nu trebue să ne mai despartă de azi încolo, dacă dorim să croim viitorul fericit al neamului nostru sub steagul sfânt al uneia și aceleiași țări românești.

Soluția e simplă și justă: să restituim să printr'un act public legal, unitatea bisericească și religioasă a Ardealului, sintetizată în vechea mitropolia ortodoxă de Alba-Iulia.

Religia de stat a României de mâine fiind cea ortodoxă, divizarea românilor în mai multe confesiuni ar însemna nu numai o slăbire a Statului, și o piedică în desăvârșirea unirii naționale pentru care am suferit de 100 de ani.

Acest important act va fi cu atât mai ușor de îndeplinii cu cât suntem încredințați, că M. S. Regele va putea primi la Alba-Iulia nu numai coroana strălucită ci și mărturia credinții marelui Voevod Mihaiu – Viteaz. I.

Atunci va fi cu adevărat o turmă și un păstor spre slava lui Dumnezeu și norocul neamului românesc."

Notă 1: Este posibil ca referirea „actul de la 1770 să se refere la faptul că în 1701, Biserica greco-catolică a fost recunoscută în Transilvania. „Din cauză că puterea austriacă nou instalată sprijină catolizarea românilor, este de înțeles susținerea mărinimoasă a acestei noi biserici, acordându-i mai multe domenii statale. La început Biserica Greco-Catolică își are sediul la Făgăraș, dar din 1738 este mutat la Blaj. La început educarea viitorilor preoți greco-catolici se desfășura în institutele romano-catolice. Educația mai elevată se desfășura la academia iezuiților din Cluj și la universitățile din străinătate, din veniturile marilor domenii ale Bisericii. În 1738 se organizează educație primară, în 1754 se întemeiază o școală medie de bază, din 1772 deja se predă filosofia, dar scopul principal a fost întotdeauna formarea preoților. Întemeierea în 1774 a unei tipografii la Blaj, înlesnește apariția a tot mai multor școli greco-catolice. Și la Oradea se întemeiază o episcopie greco-catolică", arată surse deschise.

Notă 2: Regele austro-ungar Leopold (1657-1705), după eliberarea Vienei de sub stăpânirea Turciei în 1683, a eliberat și Transilvania, și în 1687, prin tratatul din Blaj, fusese alipită regatului Ungar. Prin decretul regal din 1691, a fost restabilită libertatea religioasă pentru catolicii din Transilvania, iar prin rezoluția din 1692, românii au fost invitați la unirea cu Biserica catolică. Preoților români li s-au promis în cazul trecerii la catolicism, o serie întreagă de avantaje materiale și sociale, printre care cel mai important era acela al egalității cu preoțimea catolică, cu privilegiile și veniturile acesteia, încă din 21 august 1691, urmat de altul în 26 august 1692 prin care s-a declarat egala îndreptățire a bisericii greco-unite din Transilvania cu cea romano-catolică.

Bazat pe aceste propuneri, mitropolitul Teofil, sub care s-au început primele acțiuni de catolicizare a românilor ardeleni, a convocat în prima jumătate a anului 1697 un sinod la Alba Iulia în ședințele căruia, împreună cu 12 protopopi, au hotărât ruperea de calvini și unirea cu biserica Romei.

Pe plan religios, uniții urmau să-și păstreze ritul, canoanele și calendarul lor ortodox, în schimbul recunoașterii a patru puncte dogmatice: Papa de la Roma este capul întregii biserici creștine.; Cuminecătura să se facă și cu pâine nedospită.; Existența purgatoriului ca loc intermediar între rai și iad, pentru curățirea păcatelor.; Purcederea Duhului sfânt și de la Fiul

(sursa Notă 2: http://ris.org.rs/biserica-greco-catolica-si-unirea-bisericeasca-romana-din-1698/)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News