Nu este vorba despre decizii privind alianțe electorale sau alte mișcări pe scena politicii românești ci decizii strategice privind poziționarea României față de cerințele și standardele necesar  de a fi îndeplinite pentru obținerea de finanțare europeană și acces la Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).

Este axiomatic faptul că România are vital nevoie de finanțare europeană ca și faptul că accesul la OCDE ar constitui un real avantaj de prestigiu și competitivitate. 

Faptul că avem la dispoziție o finanțare PNRR și că sunt deschise negocieri cu OCDE este un beneficiu incontestabil dar oricând și oriunde, orice beneficiul are un cost.

Problema costului plătit de România, acum dar și pe termen lung, pentru acest beneficiu devine una dintre cele mai dificile și sensibile provocări pentru coaliția de guvernare. Problema se complică și prin faptul că atât costul cât și beneficiu trebuie evaluate prin prisma raportului dintre efectul lor imediat dar și prin cel de perspectivă.

În termenii înțelepciunii populare, trebuie evitată situația în care ”ce iei pe mere dai pe pere”.

Un prim exemplu este acela al majorării salariului minim. Este o măsură impusă de ”recomandările” Uniunii Europene dar care este acceptată de guvern. De luarea acestei măsuri depinde , într-o formă dau alta, accesul la fondurile europene și îndeplinirea unor obiective cerute de către Uniune în direcția consolidării echilibrului bugetar și al parcursului procesului de convergență.

Evident, salariul minim trebuie să crească nu doar pentru că este la unul dintre cele mai joase nivele din Europa dar și pentru a atenua efectele inflației românești și al scăderii puterii de cumpărare . Mai mult, o astfel de creștere aduce un important spor de venituri la bugetul național dar aceste elemente pozitive nu pot fi acceptate fără a evidenția și o seamă de elemente excesiv de negative în sensul în care un beneficiu salarial și bugetar imediat generează ulterior ,în condițiile României, costuri mari și periculoase pe termen mediu și chiar lung.

Care sunt aceste costuri?

În primul rând, este un atentat la starea antreprenoriatului românesc deoarece creștea salariului minim nu poate fi suportată de marea parte a întreprinderilor mici și mijlocii care, deja subcapitalizate prin efectele ordonanței ” trenulețul” și a facturilor la energie vor falimenta ceea ce înseamnă șomaj și pauperitate. În al doilea rând, creșterea valorii forței de muncă prin mărirea salariului minim, reduce competitivitatea la export și diminuează interesul capitalului străin pentru învestiții în România.

Ce decizie poate lua guvernul? Cum va evalua raportul dintre beneficiu și cost?

O altă problemă ce conduce la aceiași întrebare este cererea Uniunii Europene privind impozitarea microîntreprinderilor.

Premierul Ciolacu susține că România riscă să piardă 500 milioane euro, dacă nu va fi un acord cu cei de la Comisia Europeană pe jalonul 206 din PNRR privind impozitarea microîntreprinderilor. 

Care ar fi beneficiul acestei măsuri? Este mai important  pentru România să primească acum 500 milioane de euro sau să mențină în viață mii de microîntreprinderi care dinamizează economia și creează locuri de muncă?

Accesul României la OCDE este condiționat de o serie de măsuri care ar trebui luate pentru a echilibra situație macroeconomică, mai ales prin reducerea sau chiar eliminarea unor cheltuieli bugetare considerate a fi ”excesive”. Una dintre acestea este cea a reducerii concediului de creștere a copilului.

Care ar fi costul acestei măsuri? 

Ar fi un cost cu implicații grave și pe termen lung deoarece contravine politicii demografice a României. După cum se știe, populația României pierde cca un milion de persoane pe deceniu. Creșterea demografică este un obiectiv strategic de maximă importanță. Statul român face eforturi nu îndeajuns de importante pentru a obține creșterea demografică dar perioada de doi ani a concediului de creștere a copilului se numără printre măsurile bine venite.

Punem în discuție demografia României doar pentru a deveni membri OCDE?

Iată încă o întrebare la care guvernul este obligat să răspundă.

Esența problemei ”cost-beneficiu” constă în faptul că măsurile, teoretic corecte, pe care le primim sub formă de ” recomandări” nu sunt adaptate realității românești.

Realitatea este evidentă : România are un nivel de dezvoltare și de adaptabilitate la condițiile statutului de economie liberă inferior multor țări europene și în multe cazuri chiar inferior mediei europene. România are încă nevoie de parcurgerea unor etape pe calea consolidării economiei. Saltul forțat peste anumite etape nu este de dorit deoarece actuala structura economică și politică, actualul gradul de modernizare și nivelul insuficient al convergenței pretind costuri greu de suportat atât economic cât și social.

Nu este însă o situație fără ieșire. Soluția există. Ea constă în dezvoltarea și prestarea de către decidenții politici de la toate nivelele a diplomației de negociere.

Negocierile, atât la nivel UE, OCDE sau al altor instituții financiare internaționale trebuie să arate printr-o susținere documentată și competentă starea și stadiul real al capacității actuale a României de a implementa astfel de măsuri pentru a nu aduce prejudicii ulterioare economiei și populației.

O speranță în acest sens, ar fi poziția domnului ministru A. Câciu care  a declarat că ”România este o țară care are o abordare specifică asupra unui tip de reformă, nu neapărat facem o reformă și nu ne uităm care sunt efectele pozitive sau negative. Ne interesează efecte pozitive, structural”. 

Important este ca această ”abordare” de care vorbește domnul ministru să nu fie conjuncturală și de la caz la caz. Este nevoie de o permanentizare a conceptului de cost-beneficiu în tot ceea ce înseamnă strategia de poziționare a României în contextul relațiilor ei cu UE și alte instituții internaționale.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News