Data actualizării: 25.04.2014 18:31
Data publicării: 25.04.2014 15:31

Partea plină și partea goală a paharului

Mircea Cosea

Declarația premierului Ponta de la ultima ședință de guvern privind eliminarea a nu mai puțin de 70 de taxe m-a făcut să mă gândesc dacă trebuie să vedem partea plină sau cea goală a paharului.

Spunea premierul: ”Am găsit 70 de taxe pe care le putem scoate într-o singură zi fără să sufere bugetul de stat, dar care ne ajută să nu mai înnebunim oamenii cu 70 de proceduri, 70 de drumuri birocratice. Eu cred, doamna ministru (Ioana Petrescu - n.r.), că mai găsiţi, după astea 70, cred că mai găsiţi încă vreo 30-40 care pot fi, de asemenea, înlăturate.”

Partea plină a paharului constă în eliminarea a 70 de taxe și, poate, în viitor, a încă 30 sau 40, dar există și o parte goală a paharului, aceea că aceste taxe au fost eliminate ” fără să sufere bugetul statului”, așa după cum chiar premierul a afirmat.

Poate domnul prim ministru nu a realizat gravitatea afirmației sale, dar ea nu poate trece neobservată. Recunoscând că poate elimina 70, poate chiar 100 de taxe fără ca bugetul să sufere, domnul Ponta recunoaște că de la începutul guvernării sale a păstorit un sistem bugetar și o politică fiscală aberante, haotice, neprofesioniste și antipopulare. Desigur, domnul Ponta nu le-a creat, ci doar le-a moștenit, dar nici nu a renunțat la ele până acum.

Ce înseamnă să impui taxe care nu au nicio releveanță pentru buget? Înseamnă că elimini însăși esența și scopul taxării, acela de a alimenta bugetul în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Înseamnă că reduci taxa doar la un exercițiu birocratic, nu numai fără efect de colectare a unor venituri, ci, din contră, cu efect de diminuare a unor venituri prin creșterea cheltuielilor de administrare și a cheltuielilor contribuabililor în sensul timpului și efortului cheltuit de pomană.

Măsura, bună în principiu, a scos la lumină hidoșenia și monstruozitatea politicii noastre fiscale, creatoare de taxe fără efect, de obstacole birocratice în calea liberalizării și facilitării activității economice, de torturare a cetățenilor obligați să piardă timp pentru nimic căci, după cum spune domnul Ponta, dacă bugetul nu suferă, ce rost mai au taxele ?

Pare o replică absurdă din piesele lui Eugen Ionescu. Nu este absurd să ai taxe care ar trebui să adune bani pentru buget, dar, de fapt, ele risipesc bani, timp și infrastructură informatică ?

De fapt, problema este mult mai gravă și aduce în discuție filozofia și tipul politicii bugetar/fiscale românești. Elimnarea celor 70 de taxe ne-ar conduce la ideea formei fără conținut, dar este mai mult decât atât. Este o defazare a politicii noastre față de tendințele actuale europene, o concepție depășită și primitivă asupra rolului bugetului într-o economie de piață.

Creșterea gradului de complexitate a proceselor și raporturilor economice, mai ales în sistemul economiei globale, ca și în perioade de criză sau recesiune, determină o schimbare importantă a esenței economice a bugetului. Bugetul devine cel mai important instrument de politică economică al statului într-o economie de piață, reprezintă expresia orientării strategice, reflectă concepția și filozofia tipului de model economic și social pe care îl adoptă guvernarea, evidențiază modul în care aceasta organizează complexul economic național pentru ocuparea unui loc mai bun competiția internațională.

Remarc cu părere de rău că și prin existența unor taxe inutile bugetul nu este considerat un instrument de politică economică, ci doar un cont contabil, o pușculiță a guvernului în care trebuie să pună bani pentru plata obligațiilor primare pe care le are (salarii, pensii,etc). Ideea de bază a acestui buget nu este urmărirea unui obiectiv strategic al dezvoltării, ci doar colectarea pe orice cale a sumei ce a devenit cunoscută prin însumarea cheltuielilor.

Tocmai de aceea, atunci când elimină 70 de taxe, domnul Ponta nu are ca justificare faptul că acestea nu și-au îndeplinit obiectivele de politică economică pentru care au fost concepute, ci doar faptul că nu au efect ” pecuniar”, iar bugetul nu suferă. Iată cum, nivelul deficitului a devenit un scop în sine, ceea ce face ca mărimea și direcția alocărilor să nu fie rezultatul unei strategii generale de dezvoltare, ci doar a unor calcule de aritmetică simplă. Politica bugetară ar trebui să fie considerată principal instrument guvernamental de desfășurare și realizare a obiectivelor de dezvoltare pe termen mediu și lung, dar bugetul nostru nu are acest rol din simplul motiv că nu există o strategie și nici o etapizare sau prioritizare a obiectivelor.

Bugetul este document politic, nu numai economic. În acest sens, nu este un secret faptul că în politica bugetară principiul ”qui prodest” a existat dintotdeauna. Acest principiu (cui îi folosește) subliniază necesitatea unei orientări foarte clare a politicii bugetare, în sensul demonstrației unui partizanat guvernamental pentru un sector economic, pentru o categorie socială, pentru o anumită proporție între consum și investiții (raportul dintre consum și acumulare), pentru un anumit tip de politică (export oriented industry, protect infant industry etc). Bugetul românesc este inodor și incolor din acest punct de vedere. Nu este numai o dovadă a lipsei de strategie, dar și a lipsei de expertiză în înțelegerea problemelor și nevoilor economiei reale.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News