A trecut o jumătate de secol de la minunea numită El espiritu de la colmena (Spiritul stupului, 1973) și, incredibil, s-au scurs 30 de ani de la ultima prezență a lui Erice nu numai la Cannes ci și în lumea cinematografică. El sol del membrillo (tradus frumos la vremea lui, Lumina arborelui de gutui)  îi aducea în 1992 Premiul  juriului și pe cel al criticii internaționale (Fipresci). De atunci – tăcere, spartă doar de câteva scurt metraje. Unul dintre cei mai enigmatici creatori contemporani - poate doar Terence Malick i-ar putea ține tovărășie – vine acum  la Cannes cu Cerrar los ojos (A închide ochii) pentru a tulbura și mai mult apele.

Jose Coronado și Manolo Solo într-un cadru din timpul filmărilor

Vine este un fel de a spune, pentru că cineastul nu s-a deplasat, lăsând doar filmul să vorbească, inclusiv să stârnească întrebarea: nu cumva Erice s-a supărat pentru că nu a fost selecționat în competiție, ci doar așezat în frumoasa mai nou inventata vitrină intitulată Cannes Première? Cei care îl  cunosc nu-l bănuiesc de asemenea orgolii. Oricum, este păcat, dar nimeni nu ne poate lua darul.

« De la Dreyer încoace  nu mai există miracole în  cinema » spune, la un moment dat, unul dintre personajele filmului. Poate fi contrazis pe loc,  « chiar cu ochii închiși », dacă mi se îngăduie acest joc. Erice plasează în miezul filmului său povestea inexplicabilei dispariții a actorului, Julio Arenas (José Coronado, ce rol!) chiar în mijlocul lucrului. Obosit să-l tot caute, să-l aștepte, regizorul (Manolo Solo), de alttfel prieten, renunță la toate, se retrage în scris până în ziua în care, dupșă 22 de ani,  află că cel dispărut ar trăi undeva, într-un azil, cu mințile pierdute.

Se hotărăște să-l găsească, deși nu este de loc încurajat de fiica celui dispărut: „De ce vrei să-l cauți? Poate că trăiește în lumea lui” îi spune Ana, personaj în care o recunoaștem pe micuța Ana Torrent din Spiritul stupului care, la șase ani, descoperea miracolul cinematografului. Acum, după 50 de ani, pare că știe atât de bine spiritul cinematografului lui Victor Erice. De ce să recuperăm  un teren care ar trebui să rămână cel al imaginației, al meandrelor memoriei, al imposibilității întoarcerilor? Cerrar los ojos este tulburător pentru că, dincolo de narațiunea propriu zisă, ne lasă față în față cu imensitatea moștenirii cinematografice a lui Victor Erice, recapitulată prin câteva fulgerări ce ne amintesc de leimotivele creației sale: trecerea timpului în ritmul luminii din El sol del membrillo, realitățile cărora zadarnic le căutăm un nume, precum în El espiritu... .

Jose Coronado și Manolo Solo într-un cadru din timpul filmărilor

Și, tot ca în acest film abia citat – miracolul micii săli de cinema de la colțul străzii. Am trăit Cerrar los ojos și ca pe un melancolic omagiu adus unui spațiu atât de umilit astăzi. Acolo, într-un cinematograf „închis demult”, confruntat cu imaginea sa din filmul misterios părăsit, protagonistul închide ochii pentru a-și retrăi lumea doar de el știută. Este modul lui Erice de a ne spune că invizibilul trebuie ocrotit, că miracolele se trăiesc cu ochii închiși. Cât despre semnificația titlului din „filmul în film”, La mirada del adios, îmi este și frică să citesc în el ”privirea unui adio, privirea despărțirii”. Să fie marele adio al cineastului? Prefer o lectură imediată, fără bătaie lungă: poate că regizorul de pe ecran ar da oricât numai să surprindă o privire, una singură, a fostului prieten regăsit, fie ea și ultima. Nici citatele din clasici, de  obicei o încântare pentru cinefili, nu-mi par a fi  buni vestitori de data aceasta. Să fie, și aici, o recapitulare a unor vechi iubiri, Nicholas Ray, Murnau, Howard Hawks? Din Rio Bravo chiar se și cântă, My Rifle, My Poney and Me. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News