Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Ministrul Cazanciuc, protagonistul unei întâmplări fascinante. "Sunt pur și simplu mut de uimire!"
Autor: Robert Cazanciuc | Categorie: Politica
Robert Cazanciuc, ministru al Justiției, a avut parte, în drumul său spre aeroportul din Cluj, de o întâmplare pe care nu o va uita niciodată.
Vinerea trecută se pregătea să plece din Cîmpeni cu gândul că va prinde un avion care decola câteva ore mai târziu. Condus de un om cu experiență, nu s-a gândit nicio clipă că s-ar putea să aibă și mici probleme. Doar că au rămas fără caii putere ai unui Passat, iar până la Cluj mai era mult de mers. Cum a reușit Robert Cazanciuc să prindă avionul și peste ce oameni minunați a dat aflați în rândurile de mai jos.
Un text de Robert Cazanciuc redactat în exclusivitate pentru DC News:
De ce se întâmplă?
Plec vineri la ora 11.00 din Cîmpeni cu gândul de a prinde avionul de 14.00 din Cluj, relaxat că waze îmi arată doua ore de mers prin Țara Moților. Avusesem ieri o zi frumoasă vorbind despre nevoia de vocație și chemare atunci când studenții la drept trebuie să îsi aleagă un drum în viață.
Spiritul tânăr de 25 de ani al Univesității din Alba Iulia i-a determinat pe la fel de tinerele cadre universitare să-și prezinte oferta educațională elevilor liceelor de pe valea Ariesului, licee aflate de multe ori in topuri naționale.
Am crezut că e o performanță să poți ține trează atenția a 150 de studenți într-un amfiteatru ce părea neîncăpător, dar să faci parte dintr-o echipă ce îsi propune să fie interesantă pentru 1000 de liceeni intr-o sală de sport a fost: Oau!
Dacă studenții par să știe pe ce drum să meargă, elevii au nevoie de o poveste care să le trezească emoție de pus la treabă, asa cum mi s-a întâmplat și mie în clasa a X-a.
Nu știu cât de utile li s-au părut tinerilor de ieri informațiile primite, dar sunt convins că unii dintre ei vor vrea să aibă propriile povești de dus mai departe.
Cu alte cuvinte mă simțeam responsabil ca ajuns in capitală să fac ceva pentru toți oamenii frumoși și inimoși întâlniți!
Atent la traseul unei mocănițe ce părea că îsi dorește să concureze cu drumul pe care mergeam, nu realizez imediat că rămânem fără caii putere ai unui Passat. Cum sunt condus de un om cu experiență, nu îmi fac probleme că nu ajungem în timp la aeroport, până când îmi spune că am ramas fără o curea de transmie, probabil tăiată de o piatră desprinsă din DN75 ce nu a mai vazut o reparație de zeci de ani!
Si eu ce fac? Mai avem 20 km pâna la Turda, deci cam o oră pâna la aeroport și puțin mai mult până ce avionul de ora două își ia zborul!
Neavând solutie, sunăm evident un prieten. Ne răspunde un robot neîntelegător care ne spune că nu avem rețea. Cum, nu avem rețea de telefonie și motor la mașină, dar avem avion peste puțin timp? Da, noi suntem!
Mai facem o încercare cu o stație de emisie recepție aflată în dotarea mașinii:
Alo, e vreun coleg pe traseu? Colegu! Nu e nimeni? Evident că într-o fostă zonă minieră ce nu are încă alternativa unei alte industrii, nu pot fi șoferi de TIR, posibilii noștri salvatori.
Zâmbesc la gândul că pot construi o poveste în orele de așteptare pentru următorul avion.
Ne facem curaj și oprim o mașină pentru a ne demonstra că avem și noi un cuvânt de spus, nu suntem chiar așa în voia sorții!
Aflăm astfel că la câțiva kilometri în fața noastră se află Buru, o localitate unde am putea avea semnal la telefon.
La ce bun semnalul? Indiferent de unde ar veni cineva în sprijinul nostru, tot ar însemna o ora pâna ce aș putea pleca. Îl rugăm totuși pe bunul șofer să se oprească la primul post de poliție și să anunțe că există riscul unui accident cu o mașină rămasă în pană, într-o curbă fără vizibilitate.
Domn ministru, să sune mai bine la 112, îmi zice colegul de pățanie! Îmi fuge repede mintea la un scenariu de abuz in serviciu, asa că nu îi pot spune decât că mizez mai degrabă pe o soluție din partea șefului de post.
Mă gândesc totuși cu o oarecare candoare la gluma cu tamponarea mașinii unui procuror de clădirea bibliotecii municipale și la constatarea poliției că în timpul producerii accidentului clădirea bibliotecii mergea pe contrasens.
Frigul din vale mă aduce repede cu picioarele pe ce a mai rămas din asfalt, și cu o haină în plus pe mine încep să dau ocol mașinii, arătând astfel, nu știu cui, că sunt preocupat de autovehiculul oprit.
Trec 7-8 minute de la banalul tras pe dreapta, și de bună voie și nesilită de nimeni oprește în spatele nostru o altă mașină.
No, ce-ați pățit? Ni se adresează pe un ton familiar tânărul aflat la volan.
No, îmi zic și eu amintindu-mi de rădăcinile ardelenești, chiar așa noroc avem să oprească o cunoștință a colegului meu?
Noroc aveam, dar nu de o cunoștință, ci de un tânar căruia chiar îi păsa.
Îi povestim noi cum am rămas de căruță cu o masină germană, cu toate reviziile la timp, iar el ne oferă soluția neaoșă: vă leg eu pâna în primul sat. Un verb salvatoar ce primește un zâmbet și un nu hotărât.
No, zice din nou, noi merem pâna la Turda și vă pot lua pâna acolo. Mulțam fain, dar eu ori plec către aeroport în următoarele 5 minute, ori aștept platforma să ne ridice de pe malul apei cu tot cu mașină.
Își pune cuminte în portbagaj o bandă de legat mașini, și-mi spune: dară voi duce până la aeroport atunci.
Transfer repede micul meu bagaj în altă mașină germană și îl asigur pe Marin că va fi recuperat în cel mai scurt timp posibil.
Ziua bună, îi spun domnișoarei ce îl însoțea pe Lucian! Primesc același răspuns si un zâmbet bonus.
Nu apuc bine să mă ciupesc pentru a ințelege ce mi se intimplă, adică am rămas în pană în drum spre aeroport, într-un loc fără semnal și fără nici un leu cash în buzunar, iar în câteva minute sunt din nou pe drum către Cluj, căci Dalina mă întreabă:
Da, unde mereti? La București! De unde veniți? De la Alba, adică de la Cimpeni acum. Da, ce-ați făcut acolo? La universitate și apoi la o intâlnire cu liceeni de pe vale.
Îmi zic că Dalina nu a auzit întreaga conversație dintre bărbați și răspund ca un elev silitor dintr-o clasă mai mare, ce are totuși propriile lucruri de lămurit: sunteti studenți?
Nu, am terminat istoria la Babes - Bolyai!
Mă ciupesc a doua oară!
Și ce faceți aici? Sunt profesor de istorie la școala din Ocoliș, îmi răspunde Dalina, dar nu pentru mult timp pentru că școala se va închide la anul, intervine celălalt istoric.
Avem cinci copii la clasele V-VIII, nu mai sunt tineri pe la noi și nu cred că vom putea ține școala, continuă tânara profesoară, de astă dată cu un zâmbet amar. Mai este o școala, la vreo 15 km de a noastră.
Aveți un microbuz la școală? Avem, dar unul alb, nu din cele galbene cum sunt la alte școli.
Încerc să mă comport ca un om politic și le spun că există intenția guvernului de a reîncepe programul de dotare a școlilor cu binecunoscutele microbuze galbene, dar și de creștere a salariilor dascălilor.
Așa-i, dar tata ar vrea să facă o mică fermă și sper să îl ajutăm și noi, căci nu știm cum va fi cu școala!
Trebuie să aduc puțin optimism în dialog, asa că îi provoc la o discuție despre unire și 100 de ani de țară, trimițându-le pe loc harta cu bătăliile și monumentele din 1916-1918, așa cum apare ea în proiectul Lecție de colecție început în 2015.
[citeste si]
Faină treabă, punctează Dalina spunându-mi că lucrarea ei de licență a fost despre Primul Război Mondial și că a pregatit-o studiind Gazeta de Transilvania.
Sunt pur și simplu mut de uimire!
Cum de s-au întâmplat atâtea în mai puțin de o oră?
Deschid telefonul după aterizarea la Otopeni și găsesc două cereri de prietenie pe Facebook, de la Dalina Și Lucian.
Aveți prietenia și recunoștința mea!
Rămâne să descoperim împreuna de ce se întâmplă unele lucruri în viețile noastre !?
--
Nota redacției - Titlul și lead-ul aparțin DC News.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
