Maria Tănase, schimb memorabil de replici: Pune niște rahat în tocană, că vine și ea la masă
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 26 noi 2022, 16:16
WhatsApp
Maria Tănase
Maria Tănase
Scriitorul Dan Ciachir revine la DC News cu un nou episod din seria „Scene de epocă”.

Un memorabil schimb de replici

Pe locul hotelului „Dorobanţi”, până pe la începutul anilor ʼ70 ai secolului trecut se găseau două restaurante, „Mon Jardin” şi „Poarta Albă”. Primul era un local interbelic cu loje tapetate cu pluş, ring de dans şi cu grădină de vară. În anii ʼ50 ajunsese un simbol şi un reper al mondenităţii ostracizate şi strâmtorate. Aici se cânta jazz chiar în perioada în care acesta era interzis oficial, considerat „muzică decadentă”. După unul dintre concertele date la Bucureşti cu prilejul turneului din 1957, Yves Montand a fost invitat la „Mon Jardin”. A rămas încântat de calitatea formaţiei din care făceau parte Sergiu Malagamba, Iancsy Korosi, Johnny Răducanu. Instrumentiştii francezi veniţi cu Yves Montand la „Mon Jardin” (şi cu soţia sa, actriţa Simone Signoret) s-au ridicat la un moment dat de la masă şi au interpretat câteva piese împreună cu colegii lor români.

Lângă „Mon Jardin”, în intersecţia Căii Dorobanţilor cu strada Eminescu, unde compozitorul Ion Vasilescu a murit subit la volanul maşinii răpus de un stop cardiac, se găsea „Poarta Albă”, o cârciumă populară cu mititei şi ciorbă de burtă. Veneau acolo autorul versurilor cântecului Din bucata mea de pâine, am hrănit un om şi-un câine, pe care-l mai zic şi astăzi lăutarii de la periferie, şi doi poeţi de cârciumă, specie dispărută de mult. Străini de năzuinţa de a publica în reviste sau de a tipări volume, aceştia îşi dactilografiau versurile pe coli de hârtie şi, intrând în local, le împărţeau clienţilor de la mese. După o jumătate de oră, făceau din nou turul meselor, strângând poeziile. Unii muşterii, drept răsplată, le trimiteau câte ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină sau un rachiu... Într-o seară din 1957 sau ʼ58 a nimerit acolo Maria Tănase. Era iarnă, ningea, un precupeţ îşi priponise la intrare căluţul cu care căra marfă la piaţă, iar ea a intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru. Băgat în restaurant, acesta s-a lăsat cuminte pe vine şi a adormit imediat cu capul sub masa stăpânului.

Pe vremea aceea, Maria Tănase cânta la „Continentalul” redeschis după un deceniu, pe Calea Victoriei, cu Fărâmiță Lambru. În pauze se ducea într-un oficiu de lângă bucătărie să fumeze cu sete două-trei țigări, una după alta, împreună cu acordeonistul care tocmai își instalase telefon acasă și se furlandisea față de personalul restaurantului sunându-și de acolo nevasta. Într-una din seri, auzind în receptor că are pe foc mâncarea pe care o va găsi la întoarcere, instrumentistul o îndemna: „Daʼ să pui, fă, și câteva foi de dafin în tocană, și presară deasupra și nițel piper...”. Plictisită, cântăreața îi recomandă între două fumuri de țigară: „Zi, mă Fărâmiță, să pună și niște... rahat”. Prompt, acordeonistul se execută: „Auzi, fă, doamna Maria spune să pui și niște rahat în tocană, că vine și dânsa la masă”.

*

În 1970, la zece ani după ce ne mutaserăm în centru, treceam zilnic prin răscrucea Căii Rahovei cu Calea Ferentarilor de la Sebastian, în drum spre liceul unde urmam clasa a XII-a. Dimineaţa, la 7.30, mă urcam la podul Mihai Vodă în tramvaiul 8, neaglomerat la acea oră. Prima oprire era la Teatrul de Operetă – fostul teatru „Regina Maria”, din fosta Piaţă a Senatului. După câteva sute de metri, dincolo de Tribunal, începeau să se zărească, pe stânga, tarabele precupeţilor din Piaţa Unirii, apărate de umbrele înalte, şi halele cu acoperiş de metal. La poalele Dealului Patriarhiei era un carusel de tramvaie; se intersectau acolo vagoanele a peste zece linii. Mai circulau tramvaie fabricate înainte de război la Uzinele „Lemaître” de lângă Radu Vodă, cu redresor Thompson în cabina vatmanului şi becuri învelite în globuri mari, de culoarea paiului, la clasa-ntâi.

După ce cotea la dreapta prin faţa Spitalului Brâncovenesc şi a micului restaurant „Cornul Vânătorului”, gestionat de un mandatar, tramvaiul 8 înainta pe sub colina Patriarhiei până la 11 Iunie, oprea la rondul cu scuar înconjurat de vile şi blocuri interbelice – la parterul unuia dintre ele era bodega „La Căsuţa cu zorele” – şi urca apoi paralel cu lunga, monotona, fosta fabrică de bere „Bragadiru”. În vârful pantei erau Piaţa Coşbuc, Antrepozitele şi vechea pompă americană de benzină de la Chirigiu, unde lumea venea să cumpere petrosin pentru curăţarea duşumelelor şi a parchetului. De acolo mai rămâneau patru staţii până la casa şi curtea în care copilărisem. În decurs de un deceniu nu se schimbase nimic în partea aceea a Bucureştiului. Nici pe Calea 13 Septembrie, pavată cu piatră cubică şi străbătută de tramvaie, legată de Calea Rahovei prin strada Sebastian, unde, la mijlocul anilor ’50, într-o odaie de la subsolul grădiniţei, luasem primele lecţii de franceză – costau cinci lei ora – cu o doamnă firavă, uscăţivă, cu părul alb, care încercase zadarnic să mă înveţe şi pianul.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?