Data actualizării: 20.08.2017 10:50
Data publicării: 20.08.2017 10:49

Marga face praf PNL: îmbrățișează corectitudinea politică și un “stat de drept” desfigurat

Autor: Andrei Marga | Categorie: Politica

Apărut în Europa în luptă cu absolutismul, consolidat în America în opoziția la autoritarism, liberalismul, ca doctrină a libertăților și drepturilor inalienabile ale omului, este acum, la noi, răsturnat cu susul în jos, avertizează Andrei Marga, într-o analiză politică scrisă pentru DCNews. Cum social-democrații au o mare parte din vină pentru amânarea democratizării, statul mafiot și construcția instituțiilor de forță, cine ar putea debloca dezvoltarea societății românești? Există un curent politic, arată filozoful Andrei Marga, și România trebuie să se întoarcă la aceste valori.

Starea actuală a pluralismului

Din generație în generație, revine întrebarea: cui i se datorează rămânerea perseverentă în urmă a României, pe care o constată oricine se informează și face comparații?

Nici un răspuns - precum căderea cu secole în urmă sub dominația orientală sau dependența de alte țări sau oricare altul - nu are forța explicativă a faptului că a fost slabă „constelația politică și atmosfera culturală” care a favorizat dezvoltarea în alte locuri (Daniel Chirot, ed., The Origins of Backwardness, 1989). Această susținere a fost confirmată încă o dată de lentoarea și slăbiciunile tranziției de după 1989 (detaliat în Andrei Marga, Cotitura culturală, 2005), iar ceea ce se petrece în ultima decadă, sub ochii noștri, o reconfirmă. Cum stau, însă, actualele partide din România în raport cu pretențiile pe care le afișează deja în titlu?

Liberalism fără libertăți?Mihai Sebastian remarca o trăsătură nefastă a vieții publice din România – ideile sunt “nu numai nervoase, dar și exclusive. Ele nu rabdă o trecere pe alt plan decât al lor”. Nu contează fața cealaltă a lucrurilor și nici perspectiva altuia. Nu interesează adevărul, nu contează dreptatea, onoarea nicidecum.

Cauzele sunt multe – confuzia endemică a valorilor, nivelul slab al formării, servilismul. Cu siguranță, însă, una din cauze rezidă în aceea că a gândi propriu-zis în condiții de libertate a fiecăruia este mai dificil, în vreme ce clișeele și pornirile nu cer efort. Alternativa examinării sistematice și critice a situațiilor, care duce la soluții, pierde și astăzi în fața impresiilor facile și a unui lirism prost plasat.

Era așteptat ca liberalismul, în calitate de cultură organizată în jurul libertății individuale și gândirii argumentative, să pună capăt “culturii de brutalități și tranzacții”, pe care același scriitor o vitupera. Mulți concetățeni de bună credință trăiesc în așteptare.

Desigur, liberalismul însuși, cum am arătat în alt loc (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, 2005), a parcurs o istorie în care a învățat să prindă în termeni nu numai libertatea funciară a individului, ci și premisele și obligațiile ei. Cea mai inovativă istorie intelectuală, dintre curentele politice, a înregistrat-o liberalismul!.

Pe măsura aplicării sale liberalismul a trebuit, însă, să fie scos din cel puțin trei deformări. Prima a fost deformarea aprioristă sau derivarea realităților din simple principii enunțate cândva. Apoi a intervenit deformarea economistă sau reducerea vieții sociale la libertatea de inițiativă economică. Mai târziu s-a petrecut deformarea individualistă sau ignorarea faptului că liberalismul este nu doar o regulă juridică, ci și un proiect de societate. Cu această din urmă deformare, liberalismul s-a și predat fără condiții neoliberalismului anilor nouăzeci, de care societățile actuale caută să se elibereze, în direcția unei viziuni noi, încă în chinurile nașterii.

La noi, însă, liberalismul, cel puțin cel întruchipat de partidul național liberal, și-a adăugat în ultimii ani încă o deformare, din nefericire, caracteristică. Este vorba de deformarea sensului, ce constă în ruperea liberalismului de promovarea libertăților și transformarea lui într-un instrument. Apărut în Europa în luptă cu absolutismul, consolidat în America în opoziția la autoritarism, liberalismul, ca doctrină a libertăților și drepturilor inalienabile ale omului, este acum, la noi, răsturnat cu susul în jos. Din doctrină a eliberării indivizilor, el a devenit, cum se vede cu ochiul liber, chemare la o “corectitudine politică” străină doctrinei și la îmbrățișarea unui “stat de drept” desfigurat. Să explicăm.

Azi se observă mai bine că mulți au venit la liberali nu în numele unor valori, ci pentru că, după socialismul răsăritean, era moda să fii liberal. Nu erau toți aventurieri, desigur, dar majoritatea acelora cântă și acum în afara partiturii. Unii nu au nici o experiență sau au dezvoltat-o pe cea a lui Rică Venturiano, dacă nu cumva au restabilit pe față pe ciocoismul lui Dinu Păturică. Destui sunt un soi de politicieni fără platformă ajunși unde sunt prin pile, rude, nimereală. Faptul se vede bine în eșecul “tinerilor” liberali de acum zece-cincisprezece ani – avari, ofensivi retoric, incapabili să ducă ceva la liman.

Desigur, liberalii actuali au câțiva dintre cei mai buni organizatori de comunități. Cel mai aranjat oraș din țară, care este de departe Oradea, este legat de ceea ce a făcut competentul și devotatul Ilie Bolojan. Se poate spune că o seamă dintre liberali au realizat ceva, fac politică din atașament la idei și au probat că știu să cugete cu capul propriu, dincolo de mulțimea de papagali. Dar liberalismul românesc este lovit, la rândul lui, de mediocra elaborare doctrinară și impotența programatică. Deși liberalismul s-a dezvoltat necontenit în lume – iar Bobbio, Dworkin, Ackerman, Galston, ca să ne referim doar la câțiva, ar putea să stimuleze la reflecție - ceea ce poartă ca idei exponenții liberali actuali de la noi este cam de acum cincizeci – optzeci de ani.

De aici pretențiile lor eronate, care vădesc neînțelegere și duc la decizii oneroase. În fond, și liberalii actuali aplică liberalizarea ca devalizare. În loc să aibă o doctrină economică care să evite hemoragia de forță de muncă, ei o justifică. În loc să pledeze pentru libertăți cetățenești, ei cer controale. Nu au fost apărători mai tenaci ai legilor de supraveghere a persoanelor decât exponenți ai liberalilor! Nu sunt oponenți mai tenaci la normalizarea legilor și la restabilirea drepturilor omului în justiție! Nu sunt oponenți mai perseverenți la a elibera România de amatorismul organizat și de politica externă de excursii! Propaganda autocentrată a lui Ceaușescu începe să revină acum, cu tot grotescul, tocmai la liberali.

Liberalii de azi au apucat vârtos măciuca justiției. Într-adevăr, justiția este valoare fondatoare a societății, dar trebuie să fii de rea credință să nu vezi că ceea ce s-a petrecut în justiția din România ultimei decade contrazice esența ei. Proceduri samavolnice și fără cultură civică, fără “neliniște etică”, fără “etica îndoielii”, fără “conștiință” nu au cum să fie justiție! Este doar o justiție dreyfusardă (ca să recurg la un termen din istoria judiciară, dacă tot s-a publicat deunăzi, la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iași, volumul L’Affaire Dreyfus!), care mai târziu se va regreta, precum s-au petrecut lucrurile cu “justiția” aplicată vestitului căpitan francez.

Mai nou liberalii apucă și măciuca integrității. Să aruncăm o privire în scrieri lămuritoare: integritate înseamnă “altruism”, “rezistența la presiuni”, “luare de poziție din convingere, nu din interes”, “preferința pentru just în dauna avantajelor proprii”și multe altele (vezi Pascal Boniface, Les Intellectuels integres, 2013). Văzând ce debitează reprezentanți ai liberalilor de azi nu poți ocoli întrebarea: chiar nu știu liberalii ce este integritatea?

Unii liberali actuali vor să se căpătuiască nu cu idei mai bune, ci punând cătușe celor de altă părere. “Statul disciplinar” ar trebui să le stârnească din prima clipă opoziția, dată fiind însăși genealogia concepției. În locul unei democratizări curate, ei preferă, însă, să îl servească. Cu bună intuiție, electoratul a sancționat repetat această rătăcire. Deocamdată, ceea ce este continuu viu în liberalism – apărarea libertăților și drepturilor împotriva samavolniciei – se află la concetățeni care s-au desprins din partidul național liberal sau au stat de la început la distanță de acesta.

Condiția social-democrației. Continuând examinarea pluralismului actual, aș spune că social-democrația rezultă din istorie, nu din convenții, cum susțin nelipsiții detractori. În fond, decalajele grave din societate și abuzurile de toate felurile nu pot fi tăgăduite decât în imaginație. Cu jumătate din populație la limita sărăciei, cu democrația feudalizată și nedreptățile care se comit, România nici nu are cum să progreseze fără social-democrație.

Poate fi însă socotit social-democrat vreun partid actual? Un renumit sociolog observa că astăzi se vorbește la „stânga”, dar se trăiește pe „dreapta” (p.53) într-o situație de “empirie neclarificată și cu idei nelămurite” (Armin Nassehi, Die letzte Stunde der Wahrheit. Warum rechts und links keine Alternative mehr sind und Gesellschaft ganz anders beschrieben werden muss, Murmann, Hamburg, 2015, p.62). Aș adăuga doar că experiența de la Carpați aduce ceva în plus – se vorbește la „stânga”, dar nu numai că se trăiește pe „dreapta”, ci se și gândește sub influența „dreptei”. Unii social-democrați de la noi ajung să declare că reprezintă clasa de mijloc. Această opțiune le reduce relevanța.

Istoricește privind lucrurile, după 1989, social-democrația românească a amânat democratizarea, apoi, ea a fost blocată și, mai nou, este lovită, dinăuntru și din afară. Ea a admis târziu, abia în 1996, alternanța democratică la guvernare. În 2004, social-democrații au câștigat alegerile parlamentare, dar aliatul lor, „umaniștii” de atunci, a trădat. În 2009, alegerile prezidențiale au fost fraudate în detrimentul lor. În 2016, ei au majoritatea parlamentară, dar președintele social-democrat a fost împiedicat să formeze guvernul. În guvern li se impun figuri cu alte obediențe. Din nefericire, în România de acum, instrumentându-se fără reținere serviciile secrete și justiția, rezultatul alegerilor se relativizează.

Cine discută despre social-democrația din România de azi, când se cheltuie energii uriașe pe dezinformare și mobilizări aiurea, este întâmpinat cu invocarea unor fapte recente. Am spus de la prima oră că Ordonanța 13/2017 era nu numai un pas spre normalizarea justiției din România, dar și legal, și legitim, și tehnic în regulă. Apoi, se face mare caz de legea salarizării. Aceasta este un moment de veritabilă politică social-democrată, ce vine, de altfel, în prelungirea celor mai importante abordări economice din lumea actuală (vezi, de pildă, James Gallbraith, Anthony Atkinson, Thomas Piketty etc.), care au succedat stearpa politică a austerității, propunând noi mecanisme ale dezvoltării. Se face mare caz de obligarea supermarketurilor de a vinde produse indigene, dar acest pas îl face orice economie care se respectă. Se invocă schimbarea guvernului prin moțiune de cenzură de către partidul aflat la guvernare. Dar, în afară de cramponarea în funcții când lipsește suportul politic și de abuzul ce face ca desemnarea primului ministru să nu rezulte din urne, nimic nu este nou. Franța, Italia, oricare altă țară schimbă vârful guvernului înăuntrul aceluiași partid, fără tevatură.

Nu în normalizarea justiției, actualizarea salarizării, valorificarea producției locale sau schimbarea guvernului se află problemele social-democrației din România. Acestea sunt cu totul altele.

O problemă a social-democrației din România actuală este îmbogățirea disproporționată a unor lideri de ieri și de azi. Vârfurile social-democraților români s-au îmbogățit mult mai rapid decât cele italiene, germane sau din alte țări. Lista este impresionantă. Apare astfel o întrebare: sunt milionarii creați peste noapte într-o țară sărăcită social-democrați? În multe țări, liderii social-democrației provin, totuși, dintre angajații firmelor sau, oricum, dintre cei care nu au făcut din îmbogățire idealul de viață. Willy Brandt sau Bruno Kreisky sau Mario Soarez nu erau nevoiași, dar puteau pretinde reprezentativitate ca stil de viață. În orice caz, social-democrația are nevoie de personalități devotate democrației sociale, care au capacitatea de a fi și oameni de stat. Helmut Schmidt rămâne și azi exemplar.

În România, după 1989, mulți social-democrați au apucat calea căpătuirii prin diplome. Nu s-a înțeles că nu diploma face omul public, ci pregătirea și valoarea civică. Altfel spus, absența diplomei nu trebuie înlocuită cu fetișizarea diplomei, obținută oricum. Din nefericire, România nu mai are un sistem al diplomelor și titlurilor demn de încredere. Se poate observa, pe documente, că reprezentanții social-democrației au lucrat, și înainte de 1996 și după 2000, la a crea șanse de obținere de diplome, fie și scăzând nivelul studiilor. Consiliul de autorizare și acreditare universitară pe care ei l-au condus, oricare a fost titulatura și anul, s-a compromis devreme și durabil în România. Cu timpul, cum nu se știu evalua persoane, nu se știu evalua nici programe și instituții. Nu numai social-democrații au profitat de relaxarea exigențelor, ci și mulți alții, dar exponenții lor au luat multe decizii.

În toate partidele românești de astăzi și-au creat spațiu aventurierii. Mama unuia mărturisea că odrasla sa s-a oprit la social-democrați, căci aici „i s-a oferit ceva”. Paradigma fiind nu convingerile și valorile, ci „ce-mi oferi?”, s-a ajuns ca social-democrații să fie căutați și ei de șmecherași, care le dau acum de lucru. În toate partidele din țară, inclusiv în cele mai noi, și-a făcut loc combinația de parvenitism, fals academism și securism, care alimentează de fapt degradarea statului! Nu va fi posibilă ieșirea din crizele din România fără a le pune capăt!

Aproape în toate țările europene actuale, social-democrația se confruntă cu insuficienta actualizare a concepției. Germania și Franța oferă ele însele probe. La noi, însă, slaba orientare într-o lume complexă trece în debusolare culturală, încât, așa cum se observă la tineri militanți, unii vor social-democrație cu Nae Ionescu, cu Sfinții Părinți, cu relativismul filosofic. Aceasta, în locul continuării tradiției social-democrației, câtă este, și, desigur, al unui contact cu lumea de azi! Gânditori actuali dintre cei mai proeminenți – Jürgen Habermas, Jacques Attali, Michael Sandel – apără opțiunile unei democrații avansate, iar frecventarea lor ar întări social-democrația. Evident, nu doar social-democrația este lovită de amatorismul organizat care s-a așezat ca o pelagră peste societatea românească din ultimii ani. Dar și ea poartă răspunderea.

În fața asocierilor nefaste de după 2004, care au dus la un „stat mafiot”, iar, mai nou, spre „statul disciplinar”, se părea că social-democrația rezistă, în baza valorilor ei. Alegătorii i-au acordat creditul în 2016. Numai că, recent, situația a devenit problematică.

În primul rând, văzând ceea ce se petrece, nu poți să nu îți amintești că piesele „sistemului” – serviciile secrete pretins reformate și procuratura instrumentată – s-au creat sub social-democrați, că primul minister postbelic al propagandei a fost creat la București, în 2001. Mai direct spus, nici social-democrații nu par feriți de maladia promovării oculte de persoane în funcții de stat, adică, nici democratic și nici meritocratic. În al doilea rând, mobilizarea din zilele acestea împotriva creșterii salariilor și valorificării producției indigene se vede cu ochiul liber. Ea este necugetată, ridicolă și prezintă un pericol. În al treilea rând, ridicarea vălului de pe pensiile vârfurilor din instituțiile de forță ale statului lasă să se vadă gravitatea situației. Anume, că statul actual este „disciplinar” nu doar pentru că serviciile secrete, procuratura și judecătorii au acorduri secrete, ci și pentru că statul plătește exagerat, ca în nici o altă democrație, salarii și pensii pentru servicii de forță umflate peste normal. Oare statul nu ar trebui să se îndrepte, cum se face în orice democrație care se respectă, mai întâi spre domenii și cetățeni creativi, care aduc plusuri acestei țări, chiar dacă nu exercită „forța”? Oare nu datoria patriotică îi mână în luptă pe cei cu titluri pompoase din societate? Oare statul român nu poate fi servit decât dacă plata este disproporționată? Nu cumva România s-a umplut de „patrioți” ghiftuiți cu titluri, funcții și venituri, care fac praf meritocrația, împiedică democratizarea și perpetuează rămânerea în urmă a țării? Nu cumva ar fi de luat în seamă vocea milioanelor care abia își duc zilele, deși lucrează cu pricepere și devoțiune acolo unde sunt?

Social-democrații de azi iau măsuri adesea adecvate pentru a scoate societatea românească la liman. Ca fapt istoric atestat de documente, atașarea României la Uniunea Europeană și la NATO, de exemplu, este opera Convenției Democratice și a Partidului Social-Democrat. Exponenții acestuia, însă, nu știu prezenta inițiativele. Purtătorii de cuvânt social-democrați plasează stângaci măsurile propriei guvernări în registrul temelor dezvoltării, democratizării, înlăturării opresiunii și umilirii și lasă suprafață mare de atac deloc puținilor pescuitori în ape tulburi.

Locul social-democrației nu-l poate lua altcineva, dacă România este să fie democratică, primitoare pentru trăit și nu o țară care se părăsește la prima ocazie. Dar acest loc este prea des riscat de dragul descurcării sau al aranjamentelor cu forțe care nu țin de o democrație și vor să-și subordoneze social-democrația.

Absența creștin-democrației.Cum cei mai mulți se consideră creștini, se poate spune că, în Europa, creștinismul este mai mult decât viziune – este însuși mediul formării și referința fundamentală. Pot fi, însă, luate în serios partidele și persoanele ce-și afișează adesea cu emfază afilierea? Le putem crede? Unde este, cel puțin în România de azi, creștin-democrația ca un alt stâlp – alături de liberalism și social-democrație – al unui pluralism sănătos?

Astăzi, în comparație cu lunga sa tradiție, creștinismul ne privește dintr-o poziție profund nouă. Ca ulterior născuți, se cuvine să luăm în seamă cel puțin trei praguri înregistrate în creștinismul zilelor noastre – asumarea tematicii sociale, promovarea libertăților și drepturilor individuale, orientarea spre umanizarea condițiilor vieții – care au schimbat cursul istoriei.

Deja la mijlocul secolului al XIX-lea, biserica începea să-și elaboreze doctrina socială care rezulta din credința în Iisus. Ea nu mai lua automat partea stăpânului, ci se îndrepta spre sărmanii societăților. Predicile încetau să mai justifice necazurile lumii de dincoace și promovau soluții de ameliorare a societății înseși. Von Ketteler și Marx au format atunci o opoziție celebră, plină de urmări. Până la noi, două enciclici – Populorum Progressio (1967) și Caritas in Veritate (2009) – au configurat abordarea creștină a sărăciei, exploatării, nedreptăților și umilirii.

Mai ales după Vatican II (1965), biserica a denunțat opoziția la doctrina libertății și drepturilor individuale și a îmbrățișat explicit această doctrină. În definitiv, cotitura istorică din jurul lui 1989 a fost posibilă și datorită implicării celor mai înalți ierarhi în lupta pentru libertate a polonezilor. Între timp, fiecare dintre biserici – catolică, ortodoxă, protestantă, neoprotestante – a trebuit să-și lămurească poziția față de libertățile și drepturile fundamentale ale omului.

Crearea Statelor Unite ale Americii și succesul Americii clasice nu se pot despărți de efervescența religioasă sub semnul creștinismului și iudaismului de dincolo de ocean. S-a confirmat, în orice caz, magnitudinea greu egalabilă a impactului religiei care încurajează transformarea nu doar a vieții lăuntrice a oamenilor, ci și a condițiilor exterioare – ambientul, instituțiile, nivelul de trai. Scena viziunilor asupra lumii a înregistrat astfel o schimbare majoră. Astăzi, este mai clar ca oricând că nici democrația nu este posibilă fără însuflețirea unor convingeri morale care au tăria religiei. Desigur, unii democrați nu cred în existența lui Dumnezeu, dar democrație curată este acolo unde suficient de mulți cetățeni manifestă simțul răspunderii, pe care recunoașterea existenței lui Dumnezeu îl întreține.

Promovarea politică a creștinismului are loc nu doar prin conștiințe individuale. Ea este mijlocită adesea de partide. De aici nu rezultă nicidecum rolul mesianic al vreunuia, căci nici un partid nu se poate acoperi cu doctrina creștină a mântuirii. La noi, greșesc politicienii care aproape că nu se mai opresc din invocarea crucii la ocazii publice, sugerând că patimile lui Iisus și smerenia i-ar inspira. Greșesc nu mai puțin prelații care nu prididesc să decoreze politicieni și să le pună chipurile prin biserici, ca și cum aceștia ar reprezenta creștinismul. Remarca demnă de atenție a unui sătean hâtru arată unde s-a ajuns în confuzie: un ierarh era așa de pornit să împartă decorații la casa unui demnitar provenit din sat, aceluia și celor apropiați, încât ar fi decorat și capra dacă aceasta ar fi fost acasă!

Religia, biserica și ceea ce fac demnitarii se află pe planuri diferite, care nu se lasă reduse unul la altul. Preluarea de valori creștine – iubirea aproapelui, respectul persoanei, cultul reciprocității, combaterea sărăciei și nedreptăților, credința neclintită în Dumnezeu și în justiția sa – se face în grade diferite. Creștin-democrația vrea să fie întruchiparea politică cea mai profilată a preceptelor creștine, chiar dacă nu este singura care apelează la creștinism. Ea a luat o formă clasică pentru vremea noastră odată cu Adenauer și adepții săi, care au fructificat schimbări din biserică și au pus Germania pe calea refacerii rapide, după 1945. Aceștia au făcut din creștinism nu o moralizare ieftină sau o propagandă la ocazii, ci însuși fundamentul organizării statului și chiar a economiei. Și astăzi, această creștin-democrație are programul cel mai serios elaborat, care contează ca reper – mai ales după ce democrația creștină italiană s-a prăbușit în conexiuni oculte.

În Europa ultimelor decenii, situația s-a complicat, odată cu apariția „popularilor”. La drept vorbind, aceștia sunt succesorii creștin-democrației acolo unde aceasta a eșuat sau nu a mai reușit să atragă. Ei nu sunt, însă, partide creștine și, în unele cazuri, nici măcar democrate, ci, așa cum s-a văzut și în România, mobilizări pentru obținerea puterii cu orice mijloc.

În România, Corneliu Coposu a încercat folosirea experienței creștin-democrației și a adăugat partidului național țărănesc specificarea „creștin și democrat”. Venerabilul lider a pus în prim plan obiectivul moralizării vieții publice și a imaginat o soluție pentru România. Numai că mulți au urmat mai mult tactica partidului, în vreme ce democratismul creștin, care ar fi trebuit să-i asigure strategia, a rămas doar un apel. Dispariția timpurie a liderului, neștiința administrării, rapacitatea unor militanți, slaba însuflețire morală au dus în criză însuși partidul.

Cu cea mai bună susținere din partea creștin-democraților germani, am încercat în 2001, fiind ales în fruntea acestui partid, să repun în mișcare proiectul revenirii la creștin-democrație. S-a elaborat imediat un program și un statut al partidului, absorbind experiența creștin-democrației europene (detaliat în Andrei Marga, Ieșirea din trecut, Alma Mater, Cluj-Napoca, 2002). Într-o depoziție oficială pe care am avut-o la Bundestag, am pledat pentru integrarea euro-atlantică a României, argumentând că „România trebuie îmbrățișată, apoi schimbată, invers este anevoios!”. Forțele ostile creștin-democrației, din interiorul și din afara partidului, erau însă prea mari. Ulterior, s-a alunecat la „populari”, iar din creștin-democrație a mai rămas doar numele.

România resimte lipsa unei creștin-democrații articulate. Desigur, a uneia capabile să propună soluții instituționale și politici, sau măcar să amintească în mod continuu obligațiile morale ale politicii!

A avea un partid creștin-democrat este una. O politică creștină este altceva. Cât de creștină este politica la noi? Să ne referim la ultimele săptămâni. Se dezvăluie acum în toată nuditatea că pe mulți „patrioți” nu-i mână în luptă devoțiunea pentru țară, ci plata disproporționată. Că statul se sprijină pe umflarea serviciilor de forță, ca în nici o altă țară. Că persoane fără merite (generali creați în afara profesiei, procurori care nu înțeleg drepturile, magistrați nepregătiți, intelectuali gonflați de servicii, etc.) ajung la titluri și venituri fără seamăn, în vreme ce sute de mii de copii din familii nevoiașe nu au ce mânca, unii nu se bucură nici măcar de lumina becurilor.

Despre ce simțire creștină poate fi vorba când unii încasează fără jenă indemnizații pentru nimic, în vreme ce femei încovoiate de bătrânețe fac kilometri pe jos să-și poată vinde un boț de brânză sau o traistă de mere? În anii cincizeci, scopul vizibil în tribunale era anticreștina lichidare fizică a inculpatului. Dar este „justiția” actuală, care face scop în sine din închisoare și demolarea persoanei, destul de departe? Devine clar încă o dată cum se stă cu „iubirea aproapelui” și cu „credința nestrămutată în Dumnezeu”.

Gesturile creștine sunt un alt plan al discuției. În ce măsură sunt răspândite în societate? Mulți cred că sunt creștini dacă merg la biserică sau dacă dau bani bisericii când sunt decidenți, mai ales că rareori dau din buzunar. Pentru aceștia, biserica este o clădire, eventual o instituție, dar nu o comunitate ce obligă la anumite valori și binefaceri față de oameni. Aproape că s-a pierdut înțelegerea originară a bisericii, ca „popor al lui Dumnezeu”, cu toate implicațiile.

A merge la biserică este firesc, dar a fi creștin înseamnă mult mai mult. De pildă, a reacționa după puteri la suferință, la nedreptăți, la confuzia de valori! Nu are legătură cu creștinismul cel care concepe măsuri doar pentru „ai săi”. Nici cel care îi împiedică pe alții să-și ocupe locul cuvenit. Nici acela care adună bunuri pe seama neputincioșilor. Ce creștinism este când o țară este lăsată la mofturile unor juriști abuzivi și nu-și poate normaliza legile justiției?

Viziunea asupra lumii care îl are în centru pe Iisus nu este doar credință trăită, nici măcar credință afișată, ci este eminamente faptă. Nu este doar morală, ci și altceva – acțiune care reduce suferința din jur. Avizat ca puțini alții, Tudor Arghezi avea dreptate când cerea mult de la credincios. Adaug doar că, așa cum am mai arătat (în Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2013), la noi nu s-a elaborat încă nici o lucrare temeinică despre „Iisus istoric”, iar traduceri, dacă sunt două-trei. Adevărul ce se impune este simplu: și pentru a pune în valoare creștinismul este nevoie de cultură și de angajare.

Un pluralism sănătos este condiție a democrației și a dezvoltării economiei, instituțiilor, culturii. Nu este singura condiție, dar nici una nu îl întrece în importanță. Numai că și pluralismul actual are nevoie de o primenire, dacă este să valorifice această importanță.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News