"Munca de jos era editura"

"Episodul ăsta a durat vreo 7 ani. Ambiția mea a fost atunci, în anul 1983-1984, să îmi public romanul Abandon. Care avea atunci 400 și ceva de pagini dactilografiate. L-am rescris de cinci ori. L-am avut la Editura Eminescu și de fiecare dată brațul lung al cenzurii mi-l trimitea înapoi. În final, la ultima variantă, redactorul de carte era un om de o cultură și de o inteligență uriașă, Șerban Velescu, cel care tradusese L`ile de l`autre, a lui Jacques Peril, un om care înainte fusese Director la Teatre. Fiica lui rămăsese în străinătate, fusese dat la munca de jos. Munca de jos era editura. I s-a întâmplat și unei alte personalități. 

Redactor șef era Valeriu Râpeanu. Îl citește - am  varianta lui, cu creionul scris pe margine: "Minunată descriere!”, "Vai, ce chestie”, Vai, nu știu ce. Minunate. Toate observațiile lui erau o minune. Și se întoarce de la cenzură: Mai înfrumusețați atmosfera. Este prea deprimantă atmosfera. E un roman al perioadei colectivizării. Unor scriitori le-a fost îngăduit acest lucru, pentru că erau foarte importanți. Eu eram un scriitor tânăr, care publicasem 4-5- cărți.

La mine cenzura s-a pus că nu - mai înfrumusețați, mai scoateți. De asta am cinci variante de la romanul Abandon. În final, domnul Velescu a ieșit la pensie. A venit o altă doamnă - se numea doamna Cracă - și mi-a spus: "Doamnă, știți ce? Dați-ne o carte de poezii și v-o public eu imediat”. Și așa m-am dus acasă și am și acum acasă acest roman. A fost partea cea mai vizibilă și un eșec mare pentru mine. Asta a durat ani de zile!", a povestit Cleopatra Lorințiu ,în podcastul lui Ionuț Vulpescu.

Vezi și:  "Am fost niște victime". Cleopatra Lorințiu, despre căsnicia cu scriitorul Gheorghe Tomozei: La această chestie, niciun cuplu nu rezistă

"Mă chema miliția în fiecare săptămână să dau o probă la mașina de scris"

"Au fost și lucruri mai amuzante, ca să zic așa, pe care le iau retrospectiv, pe care le descrie Ion Cristoiu într-un interviu care i s-a luat, în care l-au întrebat "Care era forma de opresiune pe care o punea securitatea asupra dvs?” Și dânsul spune: "Vă dau un exemplu de cum intervenea cenzura. La noi, la Scânteia Tineretului, aveam o colaboratoare. Colaboratoarea asta nu putea fi angajată, era doar colaboratoare. Dar putea merge să facă deplasări. Și, la un moment dat, am trimis-o la Iași să scrie despre Filarmonică și despre un concert de acolo. Și ea s-a dus și a doua zi s-au răspândit manifeste împotriva lui Ceaușescu. Automat, tovarășa de la securitate, se numea tovarășa maior Creța, a venit și a spus: "S-ar putea să fie dânsa”. Și atunci m-au întrebat o dată, de două ori, de mai multe ori: "E posibil ca Cleopatra Lorințiu să fi împrăștiat aceste manuscrise?”.

Eu asta nu știam atunci. Eu știam că mă chema miliția în fiecare săptămână sau la două săptămâni să dau o probă la mașina de scris. Eu nu scriam foarte bine, scriam cu două degete. Dar trebuia să fiu în fiecare săptămână, la 7.30 dimineața, la Poliția din Drumul Taberei, la subsol, și acolo să mi se dea un text și să bat la mașina mea, Olivetti, care era deja un coșmar. Mașina era mare, nu mergea. Era iarnă, căram mașina tot timpul. Asta era în paralel cu ceea ce i s-a întâmplat lui Cristoiu, care a fost obligat să nu spună treaba asta. El a zis: "Eu cred că ea nu face așa ceva".

Și nici nu aș fi făcut așa ceva, eu voiam să fiu, cum să spun, Marguerite Duras, nu era felul meu de manifestare. Știam că mă pot manifesta scriind ceva, să fiu în stare să scriu ceva, nu să împrăștii manuscrise. Asta e chestia cu împrăștierea de manuscrise, mi-a întunecat rău de tot posibilitatea de a publica și, mă rog, s-a adunat împreună cu acest tăvălug care m-a dus în 1980, când am terminat cibernetică și mi-am luat repartiția, la un centru de calcul din București și, după aceea, până în 15 ianuarie 1990, când nu am lucrat", a mai povestit scriitoarea.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News