Data actualizării: 23.02.2021 15:47
Data publicării: 23.02.2021 09:01

• Adrian Severin: „Lunga telegramă” a anonimului american despre China: O naivitate periculoasă. „Către o nouă strategie americană privind China”

Autor: Dr. Adrian Severin | Categorie: Politica

Joe Biden are probleme cu Iranul la preluarea mandatului

Sub egida prestigiosului Consiliu Atlantic (grupul de reflecție neguvernamental, iar nu forul de decizie al NATO), a fost dat publicității un amplu text intitulat „Către o nouă strategie americană referitoare la China”. Spre surpriza cititorilor, autorul este anonim. Dintr-o scurtă prefață aflăm că ar fi vorba despre un fost ministru al unei foste administrații americane.

Supra-titlul „Lunga telegramă”, trimite la celebra depeșă a diplomatului american George Kennan, trimisă de la Moscova, unde se afla în misiune, referitoare la natura și ambițiile puterii sovietice. Lunga telegramă a lui Kennan a fundamentat politica SUA de izolare a URSS pe timpul Războiului Rece. Autorul anonim de azi sugerează că textul său ar urma să joace același rol în noul Război Rece care implică SUA și în care adversarul strategic este acum China.

RIVALITATEA CHINEI ȘI GLOBALIZAREA NATO

Epistola anonimului american conține o evaluare centrală în jurul căreia se construiește întreaga strategie. Este vorba despre împrejurarea că „singura și cea mai importantă sfidare cu care se confruntă SUA și lumea democratică în secolul al XXI-lea este ridicarea unei Chine autoritare și agresive sub conducerea lui Xi Jinping.” Cu alte cuvinte, principala contradicție a lumii secolului în curs este aceea dintre China și SUA. În fața acesteia toate celelalte mize care ar putea interesa America pălesc, devin marginale și trebuie tratate ca secundare.

Este un punct de vedere pe care eu unul îl susțin de ani de zile și el conține în sine urmarea că orice administrație americană, fie ea democrată sau republicană, nu va putea face abstracție de emergența Chinei ca superputere globală în rivalitate sistemică cu America. Chiar dacă, pe linia politicii tradiționale americane din timpul Războiului rece precum și din perioada terminală a unipolarismului american subsecvent acestuia, Președintele Biden înăsprește tonul la adresa Moscovei și îl îndulcește față de Beijing, „îngrădirea” Chinei se va impune tot mai mult ca primă prioritate a Casei Albe; înaintea preocupării pentru evitarea unui nou pact euro-asiatic de tipul celui încheiat de Ribbentrop și Molotov.

Consiliul Atlantic validează această idee și recomandă primei puteri a Atlanticului să lase Europa în plata Domnului și să își afirme întâietatea în Pacific. Ecoul imediat al unei asemenea recomandări se aude în tezele bideniste formulate la Conferința privind securitatea globală de la Munchen, potrivit cărora NATO trebuie să își găsească aliați în afara ariei sale originare de interes strategic, nominalizate fiind (de către Secretarul general al NATO, însuși) Australia și Japonia (care, în acest scop, ar trebui, însă, să se remilitarizeze). La care se adaugă că revenirea la vechile blocuri opuse, cu geometrie osificată, este de evitat.

Creată ca o alianță defensivă care să apere occidentul atlantic împotriva unei posibile resuscitări a agresivității germane și apoi transformată într-o alianță politico-militară a blocului euro-atlantic opusă blocului sovietic, NATO pare a fi obligată a-și asuma acum, în viziunea SUA, un rol global cu un scop imprecis și cu un inamic vag definit în termeni ideologici meniți a opaciza obiectivele strategice americane. De asemenea, componența sa devine schimbătoare, fiind deschisă atât intrării rivalilor transformați în parteneri, cât și ieșirii aliaților transformați în concurenți. Metamorfoză operată, desigur, pe criteriul alinierii la agenda geopolitică a SUA, în centrul căreia se află învăluirea Chinei pe flancul indo-pacific. Acolo se urmărește și introducerea în jocul anti-chinez a Indiei.

Desigur, art. 5 al Tratatului de la Washington, ne asigură Joe Biden, rămâne un angajament sacru și astfel orice agresiune asupra unuia dintre aliați va fi considerată ca atac împotriva tuturor. Ceea ce se omite a se spune este că, în asemenea cazuri, tratatul nu obligă aliații decât la luarea de „măsuri adecvate”, fiecare putând decide ce este adecvat și ce nu este. Iar cine are experiență cu solidaritatea protagoniștilor globali față de sateliții locali, nu poate decât întoarce capul pentru ca să nu îi intre în ochi praful stârnit de asemenea declarații.

O veche comedie americană din anii 1970 purta titlul „Adio, dar rămân cu tine!”. Acum administrația Biden spune Europei, „Rămân cu tine, dar în Oceanul indo-pacific!” O Alianță Nord-Atlantică globalizată, într-o lume în care China este percepută ca principală amenințare la adresa supremației SUA, le-ar lăsa europenilor misiunea de a purta un război de uzură cu Rusia, ținând-o pe aceasta ocupată pe frontul occidental / european, în timp ce restul aliaților, în frunte cu liderul ei american, ar ridica o „cortină de fier orientală” antichineză.

„LUMEA DEMOCRATICĂ” FAȚĂ CU „CHINA AUTORITARĂ”

Proiectul noii strategii americane referitoare la China sugerează faptul că emergența superputerii chineze nu amenință doar SUA, ci întreaga „lume democrată”. Pe cine desemnează această frumoasă sintagmă?

Pentru a relua titlul unei cunoscute cărți a lui Robert Kagan (soțul fostului și actualului secretar de stat adjunct, Victoria Nuland), „lumea democrată” este, potrivit „dicționarului explicativ” al Consiliului Atlantic, „lumea construită de America”. Dincolo de hotarele acestei lumi este „deșertul barbarilor”. Este vorba despre o lume a „valorilor”, superioare întrucât sunt „ale noastre”, și una a „contra-valorilor”, detestabile în măsura în care felul acesteia de a gândi și trăi este diferit de „al nostru”. E lumea americană, a „Mântuitorului secular” și a fidelilor săi „salvați”, pe de o parte, și lumea care nu cunoaște sau nu recunoaște adevărul poruncilor acestuia, lumea „damnaților” asiatici, pe de altă parte. Prin definiție cei din urmă sunt „agresivi”; agresivitate îndreptată împotriva „drepților democrației”, care transpune în acțiunea externă autoritarismul caracteristic acțiunii interne. De aceea, regimul intern trebuie schimbat, inclusiv prin forță, celor care vor contribui la aceasta promițându-li-se pământul „fericirii eterne” unde, conform metaforei lui Ioan Budai-Deleanu din romanul cu un titlu nereproductibil din motive de corectitudine politică (căci „Romaniada” nu pot să îi spun), vor curge „râuri de lapte printre maluri de mămăligă”.

Privind lucrurile de la Beijing, probabil că SUA este cea care apare a fi „autoritară și agresivă”; cel puțin prin pretenția sa declarată de a catehiza lumea și a-i impune sistemul său de valori, considerat a fi unic și universal. După cum, chemările repetate ale Chinei pentru instaurarea unui globalism multipolar care să înlocuiască unipolarismul american, transpunând la nivelul relațiilor internaționale sistemul de „checks and balancies” („controale și contraponderi”) pe care se bazează însăși democrația internă americană, le sună chinezilor ca fiind adevărata expresie a democrației...suverane.

Paradoxul, care infirmă teoria neoconservatoare, nu trebuie să ne scape. SUA practică democrația și susține guvernarea legii („statul de drept” / „rule of law”) în politica internă, dar în cea externă, înlocuiește forța dreptului cu dreptul forței, pentru a apăra pacea (americană) și libertatea comerțului; în timp ce China dezvoltă un despotism luminat cu specific mandarin (un fel de regim „aristocratic”, în termenii lui Platon) pe plan intern, dar pledează pentru „o lume armonioasă” cu centre de putere simetrice, adică aflate în echilibru și guvernate de reguli stabilite consensual, pe plan extern.

Aceste diferențe trebuie acceptate ca atare, ele fiind profund înrădăcinate în istoria celor două mari puteri, precum și în realitățile lor actuale de neignorat.

SUA este o țară construită pe principii liberale și inegalitare, de coloniștii protestanți fugiți din Europa catolică, în care tradițiile culturale diferite s-au topit pentru a segrega sub ochii noștri, în chiar momentul când o adevărată națiune culturală americană stătea să apară; o țară născută în focul luptei împotriva colonialismului englez și dezvoltată prin promovarea manu militari a comerțului mondial liber, în dauna imperiilor coloniale europene. America s-a ridicat cu instrumentele puterii și conștiința superiorității sale în raporturile de putere.

De partea cealaltă, China – „Regatul de mijloc” – trăiește cu sentimentul de a fi continuatoarea uneia dintre cele mai vechi civilizații, care nu poate fi perpetuată decât printr-o organizare autoritară și egalitară a societății. Ea a rezistat nu prin puterea militară, ci prin superioritatea culturală, iar memoria sa colectivă este dominată de experiența supraviețuirii obținute prin „nesupunere culturală” în fața puterii materiale dezvoltate de imperialismul occidental. Militarizarea confucianismului și adoptarea capitalismului de stat (numit la Beijing „comunism cu trăsături chineze”), în ordinea internă, au fost răspunsurile Chinei date expansionismului occidental, care a obligat-o să se integreze ordinii mondiale de factură mai întâi europeană și apoi americană – prima dispărută, a doua în declin. Astăzi, aceste trăsături sunt impuse de numărul uriaș al populației, ca și de discrepanțele, de asemenea uriașe, dintre nivelurile de dezvoltare și de trai din estul și vestul țării. Cum ar putea fi condusă o asemenea țară, fără a o lăsa să se transforme într-o armă demografică de distrugere în masă cu acțiune globală, adoptând modelul democrației liberale americane, iar nu pe cel al unei verticale riguroase a puterii și dogma infailibilității liderilor „mandarini”? În realitate, nici SUA nu ar fi interesată în americanizarea Chinei.

CHINA ÎNTRE REVIZIONISM ȘI APĂRAREA STATUS QUO-ULUI

„China sub Xi, spre deosebire de Deng Xiaoping, Jiang Zemin și Hu Jintao nu mai este o putere care susține status quo-ul. Ea a devenit o putere revizionistă.” Aceasta este un alt foarte interesant element de diagnoză de la care pleacă proiectul noii strategii americane referitoare la China.

Să acceptăm, prin ipoteză, că o atare afirmație este corectă. Cum i-a tratat SUA pe Deng, Jiang și Hu? Cu embargou privind transferul tehnologiilor de vârf, cu sancțiuni și cu critici pline de aroganță (ca să nu spun cu propagandă anti-chineză).

Când prin 2010 i-am sugerat „ministrului de externe al UE”, Cathy Ashton, să ridicăm embargoul impus Chinei, întrucât altfel aceasta va ajunge să se înarmeze dezvoltând singură propriile-i tehnologii (inclusiv prin subtilizarea cunoștințelor noastre), precum și un sentiment de autoîncredre amestecat cu occidentalo-fobie, mi-a răspuns că nu o poate face fără a se pune de acord cu americanii, dar că ... „tu nu înțelegi că Hillary nici măcar nu îmi răspunde la telefon!”. Și iată că acum Consiliul Atlantic se miră că Președintele Xi a ajuns „un naționalist fără margini” care „intenționează să își proiecteze ... o politică externă coercitivă și o prezență militară mult în afara granițelor țării sale la nivel mondial”. Ceea ce, desigur, SUA nu face și nu a făcut niciodată. Nu-i așa?

Nimic nu dovedește că Președintele Xi Jinping ar fi mai naționalist decât predecesorii săi, sau că, sub conducerea sa, China a abandonat globalismul, către care a îndreptat-o „politica de deschidere” inaugurată în anii 1980 de Deng Xiaoping, spre a deveni naționalist-șovină. Dacă, însă, cu totul nedorit, regimul chinez ar aluneca pe panta unui „național-globalism” expansionist, ceea ce nu este exclus, aceasta nu ar fi decât un efect al neînțeleptei strategii de îngrădire aplicată lui de ulii euro-atlantici. Nu poți umili o putere emergentă, fie ea și lipsită de cultura expansionismului, și spera că nu va deveni agresivă.

China nu mai este o putere favorabilă status quo-ului? Care status quo?

Dacă prin status quo se înțelege ordinea mondială americană (pax americana), înseamnă că a fost o vreme când l-a acceptat și acum nu îl mai acceptă. De ce? Pentru că acesta îi impune umilința unui rang sub capacitatea sa. Cine ar accepta așa ceva?!

China a acceptat o asemenea cămașă de forță cât timp nu a avut de ales. Acum are de ales și alege libertatea, egalitatea suverană și demnitatea națională. Analistul american nu neagă aceste lucruri. Dimpotrivă, le admite, dar spune că ele nu convin Americii. Ceea ce este cu totul de înțeles.

Din această perspectivă, am putea spune că ordinea mondială americană a permis, cu înțelepciune, sau chiar impus, cu nesocotință, o anumită transformare a Chinei. Această evoluție a schimbat realitatea lumii, iar această lume nouă, în centrul căreia se ridică o Chină nu doar puternică, ci și conștientă de puterea sa și pregătită să o afirme, impune o altă ordine mondială. SUA și aliații săi au alternativa de a se adapta sau de a se opune mersului istoriei. Atenție, însă! Istoria ne învață că aceia care i se opun, neînțelegându-i legile, sfârșesc prin a fi striviți sub roțile ei.

Referirea la status-quo poate viza și ordinea de drept internațional creată pe vremea sistemului mondial bipolar cu scopul de a permite coexistența pașnică între puteri cu ideologii și sisteme de organizare politică diferite. Această ordine de drept nu a fost formal modificată după căderea Zidului de la Berlin și dispariția URSS, cu tot cu blocul sovietic. Principiile ei sunt sintetizate, în primul rând în Carta ONU, în GATT și în Actul Final de la Helsinki; acesta din urmă având în vedere, cu succes, o Europă întinsă de la San Francisco la Vladivostok și care astăzi, în fapt, ajunge până la Shanghai și Hong Kong. Printre principiile cu pricina se află și cel al egalității suverane, neamestecului în treburile interne, nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța, și al inviolabilității frontierelor.

Raportat la principiile amintite, China este, fără îndoială, apărătoare a status quo-ului, iar nu o putere revizionistă. Ca un aspect de detaliu, diplomația chineză cere insistent respectarea Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice dintre state, pe care nu ambasadorii chinezi, ci cei americani o violează permanent. La fel se pune problema și în termeni geo-strategici, Beijingul militând pentru neintervenție și conservarea raporturilor de putere dintre statele Orientului Mijlociu, Asiei Centrale sau Africii de Nord.

Într-un asemenea cadru, ca putere conservatoare iar nu revizionistă, China și-a dezvoltat mijloace, mai mult sau mai puțin ortodoxe, pentru a concura cu alte puteri. În măsura în care acestea nu mai pot ține pasul, sunt chiar ele cele care devin revizioniste; iar dacă un atare revizionism neagă vechea ordine, în locul căreia se instalează haosul, arbitrariul, anarhia, insecuritatea și instabilitatea la scară universală, abia el transformă mediul strategic în care operează statele și induce amenințări globale care trebuie să primească răspunsuri adecvate în cadrul unei alte ordini mondiale.

Analizând astfel situația, constatăm că atât China cât și SUA sunt în același timp și revizioniste și conservatoare. Diferența este că, în încercarea de a concilia continuitatea cu discontinuitatea, prima duce o luptă de avangardă, în timp ce a doua poartă o luptă de ariergardă.

SUA ȘI EUROPA: SEPARAT, DACĂ SE POATE; ÎMPREUNĂ DACĂ E NECESAR

„Pentru SUA, aliații săi și ordinea internațională liberală condusă de SUA, aceasta (politica externă promovată de Xi Jinping - nn) reprezintă o schimbare fundamentală în mediul strategic. ... Xi nu mai este doar o problemă pentru întâietatea SUA. El reprezintă o problemă serioasă pentru întreaga lume democratică.” – citim în proiectul de strategie.

Prin urmare, ceea ce preocupă Consiliul Atlantic, și pe bună dreptate, întrucât acesta este o ong americană, este întâietatea SUA în lume (o lume împărțită în aliați, care, evident, sunt „democrați”, și nealiniați, care sunt, tot, evident, „antidemocrați”) și păstrarea ordinii mondiale americane - pax americana.

Este întâietatea SUA și o problemă de interes global? Franța și Germania par a avea o altă opinie. Cu siguranță altfel se văd lucrurile și la Budapesta, care s-a declarat oficial „iliberală” și, deci, s-a plasat în afara „ordinii liberale”, dezvoltând intens relațiile cu China. Spre deosebire de statul polițienesc român.

„Lumea democrată” (a tradiționalilor aliați europeni), în fruntea căreia vrea administrația Biden să readucă SUA, se pare că (exceptând oarecum tot mai dezbinatul Regat Unit) în nici un caz nu dorește ca politica sa orientală să se confunde cu politica indo-pacifică a Casei Albe. În acest sens, tot la recenta Conferință de la Munchen, Președintele francez Emmanuel Macron spunea: „SUA devin o putere a Pacificului (...) se uită la China și Oceanul Pacific (...) Cred că NATO are nevoie de un nou impuls politic și o clarificare a conceptului său strategic, de o abordare politică mai amplă. Și cred că cea mai bună implicare posibilă a Europei în cadrul NATO este să fim mult mai responsabili față de propria securitate și să fim mult mai responsabili față de autonomia strategică (a Europei – nn).” Cu alte cuvinte, NATO să rămână al Americii și să se deplaseze spre Oceanul Pacific pentru a se lupta cu China, în interes american, în timp ce UE să își dobândească „autonomia strategică” în raporturile cu SUA și să își vadă de „propria securitate”.

Prin urmare, eliminând calificările narcisiste și prejudecățile atlanto-centriste, mesajul „Lungii telegrame” referitoare la China rămâne mult mai simplu, mai clar și mai precis: „războiul secolului al XXI-lea se poartă între SUA și China”.

De unde rezultă și nevoia exprimată în aceeași recomandare strategică girată de Consiliul Atlantic, de a relativiza definiția „lumii democrate” pentru a include obligatoriu în ea, prin actualizarea și adaptarea viziunii lui Henry Kissinger din anii 1970, mai degrabă decât a celei a lui George Kennan din anii 1950, însăși federația Rusă. O idee pe care, în unele dintre analizele mele trecute, am anticipat-o ca exprimând o necesitate obiectivă,.

Să desparți Rusia lui Putin de China lui Xi, pe când Departamentul de Stat dezgroapă armele Războiului Rece și le amenință pe amândouă cu sancțiuni pentru lipsa de conformitate cu valorile morale și agenda geopolitică americană, este însă expresia unei gândiri care substituie realismului visuri utopice. Pentru ca un asemenea lucru să se întâmple, SUA ar trebui să se debaraseze de propriile instincte hegemonice și să se împace cu relativizarea puterii sale. Ceea ce deocamdată nu pare a fi cazul.

Diagnosticul Consiliului Atlantic este corect. Cu mențiunea că este americano-centric și narcisist; de aceea lipsit de dimensiunea autocritică necesară. Or, greșelile care nu sunt admise nu pot fi corectate; iar speranța că repetând erorile trecutului vei avea un viitor mai bun, este deșartă.

LA AȘA DIAGNOSTIC, AȘA TERAPIE

Inspirându-se din maxima lui Sun Zî, potrivit căreia „de cea mai mare importanță într-un război este să ataci strategia inamicului”, documentul analizat recomandă ca obiectivele strategice ale SUA să fie, în principal: i. menținerea superiorității economice și tehnologice americane; ii. protejarea statutului global al dolarului american; iii. păstrarea unei capacități militare de descurajare copleșitoare care să prevină orice răsturnare inacceptabilă a balanței strategice de putere nucleară; iv. prevenirea reunificării Chinei cu Taiwanul (asta în condițiile în care, în mod oficial, SUA recunoaște existența unei singure Chine – nn); v. consolidarea și extinderea alianțelor și parteneriatelor; vi. apărarea și reformarea (după nevoi) actualei ordini internaționale liberale, cu includerea principalelor valori și reguli democratice (adică a organizării sociale după model american – nn).

Ca partener strategic al SUA, România nu poate decât să își dorească recuperarea avântului economic și tehnologic american, de care depinde și stabilitatea dolarului ca monedă de rezervă, dar întrebarea care se pune este aceea dacă America dispune de o asemenea capacitate. Evident, nu este cazul. Dacă ar fi fost, s-ar fi văzut.

Puterea militară americană încă este copleșitoare, însă chiar și așa aceasta asigură câștigarea tuturor bătăliilor, dar nu și a războaielor. Iar chiar și atunci când se declară câștigarea unui război, se pierde pacea. Consolidarea alianțelor este o altă idee bună, dar pentru aceasta, mai cu seamă în condițiile în care foarfeca intereselor și sensibilităților strategice euro-atlantice se deschide, SUA trebuie să ofere mai mult, pe când ea cere mai mult. Unificarea Chinei cu Taiwanul ar putea afecta interesele strategice ale Americii în Pacificul de vest, dar cum europenii (exceptând Rusia) sunt mai aproape de Atlantic, în această chestiune nu pot rămâne decât neutri.

Iată motive care anunță, într-adevăr, sau chiar impun, reformarea ordinii mondiale, dar nu după model american, ci după unul asiatic sau euro-asiatic. Secolul SUA se apropie de sfârșit; secolul Asiei răsare la orizont.

Ce ar trebui făcut pentru ca sensul acestei evoluții să fie schimbat? Noua strategie răspunde prin identificarea obiectivelor chineze a căror atingere trebuie împiedicată. Cele mai importante dintre acestea ar fi: i. dislocarea SUA ca putere dominantă pe plan mondial din punct de vedere tehnologic și economic; ii. subminarea dominației SUA asupra sistemului financiar mondial și a statutului dolarului ca monedă de referință la nivel global; iii. dobândirea unei puteri militare suficiente pentru a împiedica intervenția militară a SUA (și a aliaților săi) în Taiwan și Marea Chinei; iv. diminuarea încrederii în puterea americană pentru a determina statele sino-sceptice să se alăture Chinei; v. adâncirea și consolidarea relațiilor cu partenerul strategic rus, pentru ca astfel să se sustragă presiunilor occidentale; vi. promovarea inițiativei „Belt and Road” („Un drum și un coridor”) în direcția creării blocului care să devină temelia unei viitoare ordini globale sino-centrice; vii. folosirea influenței în creștere a Chinei, în organizațiile internaționale, pentru a delegitima și înlătura inițiativele care îi sunt ostile, și a promova o nouă ordine internațională ierarhică și autoritaristă, conformă cu conceptul confuz al președintelui Xi privind „o comunitate de destin împărtășit pentru întreaga omenire”.

Punând în oglindă cele două seturi de obiective strategice, rezultă ca strategia americană referitoare la China trebuie să îi interzică acesteia să facă și să realizeze ceea ce SUA vrea să facă și să realizeze.

În acest nobil scop, ne spune în continuare strategul anonim, „principala țintă strategică a SUA trebuie să fie aceea de a convinge clasa conducătoare chineză că este în interesul Chinei să continue a opera într-o ordine internațională liberală condusă de SUA, decât să construiască o ordine rivală, și că este în interesul Partidului Comunist Chinez să nu încerce a extinde frontierele Chinei sau a exporta modelul politic chinez dincolo de țărmurile ei”. Simplu! Nu-i așa?

Pentru ca o asemenea muncă de convingere să reușească, „SUA trebuie să aibă o poziție clară cu privire la acțiunile chineze pe care urmărește să le descurajeze și, dacă descurajarea eșuează, se va impune intervenția directă a SUA”.

Adică SUA trebuie să își păstreze întâietatea la nivel global, stopând prin toate mijloacele de care dispune ascensiunea Chinei. Ce poate însemna „intervenție directă”? Război! Un război care astăzi nu poate fi decât „hibrid”; cu alte cuvinte, total.

Are SUA capacitatea de a purta un asemenea război, după o jumătate de secol de Război rece și un sfert de secol de unipolarism, care au obligat-o să investească mai mult în înarmare decât în dezvoltare, secătuind-o de puteri? Se pare că nu. Este dispusă India, pe care strategii Washingtonului, gata să lupte până la ultimul indian, vor să o contrapună Chinei, să facă treaba SUA într-un asemenea război. Greu de crezut. Sunt vecinii Chinei, fie ei și îngrijorați de creșterea puterii acesteia, doritori să se ridice sub steag american? Mai degrabă, aceștia vor ca America să îi lase în pace pentru a negocia cu China agenda propriilor lor interese, oferindu-le în acest sens doar sprijin moral-politic.

Va putea SUA uni întreaga lume împotriva Chinei? Are restul lumii (inclusiv România) interesul și dorința de a muri pentru supremația globală a SUA? Asta în timp ce acasă SUA are probleme să își numere voturile în alegeri, se vede cu Parlamentul ocupat de anarhiști, este obligată să își salveze economia prin bariere tarifare și ziduri de tot felul ridicate la frontiere și acceptă înlocuirea forțelor de ordine cu miliții BLM și Antifa?

Mai vor americanii înșiși să plece la un alt război în Pacific, doar pentru a opri ascensiunea Chinei, când de mai mult bun simț este să se înțeleagă cu China, UE, Rusia și alții pentru a avea loc la masa marilor puteri care negociază administrarea globalizării în profitul tuturor?

Sunt mulți (inclusiv americani) care cred că o nouă ordine mondială multipolară stabilită consensual este preferabilă unui război mondial purtat pentru globalizarea modelului de viață american. Să aibă oare aceștia dreptate? Oare nu mai merită să mori pentru visul american? Oare nu mai sunt nici americanii gata să moară pentru el? Oare mai este actual, atrăgător și federalizator acest vis?

Iată întrebări la care cu toții trebuie să dăm răspuns! Lunga anonimă strategică, obsedată de recuperarea gloriei apuse și căreia i se poate reproșa orice, dar nu lipsa cinismul, le evită, cu frivolitatea senilă, autoamăgirea păguboasă și naivitatea periculoasă a imperiilor muribunde.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News