Lumea, singurul adăpost posibil
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Publicat pe: 27 mai 2022, 13:45
WhatsApp
Cadru din filmjul Decision to Leave
Cadru din filmjul Decision to Leave
Captivi, chiar dacă tragem de hățuri, în inerenta bulă festivalieră, suntem vulnerabili în confruntarea cu șocurile unei competiții care se apropie de sfârșit.

După o predominanță a temelor sociale, politice,  cu o componentă orientată către nucleul familial, a venit tăvălugul orgoliilor esteticului. Oricât de mult ne-ar sta la inimă, în aceste clipe, soarta planetei, ne aflăm, totuși, într-un loc în care vrem să ni se spună, răspicat, că cinematograful trăiește. Am avut parte de astfel de  momente, chiar dacă ele au fost închise în construcții prețios elaborate, atinse de aripa provocării limitelor artei filmului, de angoasa răzvrătirii acestor limite înseși. Culmea este că până și în acest să-i spunem evazionism, umbra cotidianului rămâne hărțuitoare. De aceea mi-a venit în minte o afirmație a lui Paul Eluard (tot a dat el titlul secțiunii Un regard): „Singurul adăpost posibil este lumea întreagă”. 

Cu acest sentiment am ieșit de la filmul Pacifiction al unui cineast pe  care îl aștept de fiecare dată cu un frison al curiozității, amestecate și cu o vagă neliinște: Albert Serra. M-am întrebat dacă nu cumva controversatul catalan ne va lega preț de două ore de catargul unei acțiuni pentru care timpul nu există, așa cum îl întâlneam tot aici, la Cannes, în 2016, cu La mort de Louis XIV, în care Jean-Pierre Léaud zăcea în patul suferinței de la început până la sfârșit. Ei bine, nu. Serra a ieșit în larg, s-a avântat tocmai în Tahiti, cu un derutant semi mărturie politică, semi SF despre paranoia zilelor noastre. Cineastul își mărturisește sursa  de inspirație, biografia soției lui  Marlon Brando, destul de cunoscuta Tarita Teriipaia. Potrivit ei, înainte de sosirea americanilor, Tahiti era „un paradis imaculat, ireal”.

2. -imagine fara descriere- (cannes-2022--pacifiction_32187700.jpg)

Eroii misteriosului Pacifiction

Și acum  este ireal, dar nu imaculat, așa cum îl filmează Albert Serra, tot numai neon, culori acrilice bune să ni-l amintească pe Gauguin corectat de tehnologia zilei, de legile turismului. Nu bănuim ce ascunde, ne vom speria mai târziu de iminența pericolului, după ce am ascultat mica filosofie a unui înalt comisar, misterios, alunecos în interpretarea unui Benoît  Magimel surprinzător. Film amețitor, așa cum este și Decision to Leave al lui Park Chan-Wook, mereu aplaudat la Cannes. În 2003 pentru violența justificată din Old Boy, în 2016 pentru rafinamentul plastic din Handmaiden. Dacă ar fi să ne ghidăm după notele juriului de critici ai revistei Screendaily, cineastul sud-coreean a dat peste cap palmaresul, sărind brusc peste media notei 3. Te învăluie acest film hitchcockian ca structură – precum în Vertigo, motorul propriu zis pornește după jumătatea acțiunii – dar impregnat de parfumul irepresibilelor iubiri  din marile titluri ale lui Wong Kar-wai.

3. -imagine fara descriere- (cannes-2022-cronenberg_39363400.jpg)

Lea Seydoux, Viggo Mortensen și Kristen Stewart în Crimes of the Future

Un joc al scadențelor amenințătoare, al pasiunii, al trădării, al alunecării de bunăvoie în moarte, totul când într-o geografie pulsând de viață  misterioasă, când geometric stilizată. Astfel de creații ne întăresc încrederea în energia creației, indiferent pe unde ar fi ea răspândită. Când David Cronenberg, mereu obsedat de proasta și neadaptata alcătuire a corpului uman ne aruncă în incertitudinea rezistenței noastre de ființe cu potențial epuizat, așa cum vedem în The Crimes of the Future, creații precum cele mai sus amintite ne aduc aminte că marea partidă existențială nu este, încă, pierdută.

Frumoasă, la nivelul enunțului, propensiunea cineastului canadian de a transforma haosul ființei noastre în artă, haos existent, la propriu, chiar în măruntaiele anatomiei noastre, dar când Léa Seydoux extrage rând pe rând intestinele netrebuincioase, las capul în jos. Altfel, ne-am mai și amuzat, văzând cum pe trupul personajelor lui Cronenberg cresc mai multe urechi, precum ciupercile după ploaie, semn că organul auzului ne va face feste, în viitor. S-ar putea să aibă dreptate, cineastul este, în felul lui, un vizionar întristat. Măcar să ne rămână ochiul, privirea. 

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?