Doi teologi și publiciști elevați, oameni aflați la vârsta deplinei maturități, respectiv Răzvan Bucuroiu și Dumitru Horia Ionescu (Dumitraș pentru prieteni), au dat la iveală un volum de dialoguri demn de toată lauda și de tot interesul, intitulat Cartea familiei Stăniloae. Unul din autori este nepot al Părintelui Dumitru Stăniloae, marele teolog fiind bunicul său după mamă. De altfel, volumul este subintitulat Trei generații văzute prin ochiul lui Dumitru Horia Ionescu – Dialoguri cu Răzvan Bucuroiu. Cartea este remarcabilă și prin faptul că nu se reduce la o evocare a marelui teolog român și nici nu este atinsă de paseism. Răzvan Bucuroiu abordează și subiecte cu profund reflex în actualitate precum: „Care era pentru Părintele Stăniloae cea dintâi îndatorire a omului cu credință în Dumnezeu?”. Iată răspunsul: „Am învățat de la bunicul meu că prima îndatorire a unui creștin este să fie mărturisitor, să dea dovada credinței sale. Certitudinea credinței este legată implicit de realitatea ajutorului divin care ne însoțește fără limită, chiar depășind normele pe care noi le închipuim ca fiind ale unui ajutor nemărginit. Fericiții care interiorizează această axiomă sunt oameni liniștiți, siguri de ei, cu o bucurie, aș zice chiar cu o veselie interioară și exterioară, ce se percepe imediat. Mă gândesc la bunicul meu, la Părintele Cleopa, la Părintele Paisie de la Sihla sau la Părintele Dometie Manolache de la Râmeț.” Cu o pagină mai înainte, Dumitru Horia Ionescu formulează și această observație demnă de tot interesul: „Dacă filozofia s-a desprins de credință, dacă ea se recunoaște și se simte mai bine în afara credinței în Dumnezeu, cu atât mai bine. Sfinții și Sfinții Părinți nu sunt modele de dispute academice, sunt modele de viață curată, care sunt deasupra contradicțiilor cu care ne-am obișnuit, altfel spus ispitele de zi cu zi.”

Dumitru Horia Ionescu, care a luat adevărate lecții de filozofie cu bunicul său, acesta explicându-i-l mai întâi pe Kant, răspunde întrebărilor interlocutorului său despre disputa mai degrabă filozofică decât teologică dintre Lucian Blaga și Dumitru Stăniloae. În felul acesta poate afla oricine de unde decurge denominația, aparent misterioasă, „Marele Anonim” (din cultura protestantă). De notat că Dumitru Horia Ionescu, întocmai ca bunicul său, spre deosebire de Blaga, păstrează buna-cuviință în explicația sa.

Apropierea de filozofie a lui D.H. Ionescu este vădită în mai multe intervenții, dintre care desprindem: „Sincer să fiu, mă încurcă foarte mult termenul de 'om recent', chiar dacă este, probabil, mai elegant decât cel de «om modern». Nu înțeleg prea bine care ar fi valorile recente, deosebite de cele clasice, pe care să le numesc absolut 'moderne' și care să-mi definească propria modernitate. Nu ne ascundem în spatele cuvintelor, pentru a nu recunoaște că ne este greu să ne definim în raport cu anumite schimbări structurale din societatea modernă? Eu nu văd modificările tehnologice ca dominante, ca schimbări ontologice în societate, ci doar ca ceea ce ele sunt: tehnologie, unelte pe care le avem la dispoziție și ne folosim de ele. Prin ele se produce o democratizare a dialogului social. Nu mai trebuie să ai o diplomă de doctor într-o disciplină universitară pentru a răspunde provocărilor postmoderniste. Trebuie doar să poți să citești și să te poți exprima în scris. (...) Cumva, am senzația că activitatea pe Facebook a înlocuit statul în fața blocului la o bere și un joc de table.”

Datorită lui Răzvan Bucuroiu, interlocutorii discută despre „răcirea” credinței, iar problema este admirabil dezbătută și constituie o lectură folositoare. Evident că unul din aceste dialoguri se cuvenea consacrat Filocaliei, și cu acest prilej mi-aș îngădui să spun că ar trebui să folosim expresia Filocalia română, vastă operă de traducere și adnotare a unui singur om, Părintele Dumitru Stăniloae. Legat de note sau scolii (termen consacrat din edițiile de literatură patristică), Răzvan Bucuroiu atrage atenția asupra bogăției spiritual-culturale a comentariilor Părintelui Stăniloae. Și îmi amintesc cât de impresionat a fost Alexandru Paleologu, până la consternare, când i-am spus că volumul IX, consacrat unui mare scriitor patristic, Avva Dorotei, face o trimitere la opera lui Marcel Proust, care sună astfel: „À la recherche du temps perdu nu poate fi o căutare a unor prilejuri identice, ci o mare pocăință. Dar 'timpul pierdut' e o slăbire interioară a noastră pentru luarea unei hotărâri. «Timpul pierdut» lucrează împotriva noastră ca un vierme care crește.”

Paginile consacrate înfăptuirii acestei mari opere, Filocalia română, sunt deosebit de interesante și aduc multe date noi. Ajunși aici, îmi voi exprima singurul dezacord legat de volumul Cartea familiei Stăniloae: atât Răzvan Bucuroiu, cât și Dumitru Horia Ionescu stabilesc o comparație între traducerea Părintelui Stăniloae din Filocalia și „traducerea” Mitropolitului Bartolomeu Anania din Scriptură. Or, ne aflăm în fața unei confuzii, în sensul că Părintele Stăniloae este traducătorul Filocaliei, în timp ce Mitropolitul Bartolomeu este un distins diortositor sau, cu un termen actual, stilizator. Având o oarecare experiență în materie de traduceri, știu că un lucru elementar pe care trebuie să îl îndeplinească orice traducător este să cunoască bine atât limba din care traduce, cât și aceea în care traduce. Eruditul Mitropolit a spus că nu știe greacă, iar multe din scoliile sale provin mai ales din exegeza de limbă engleză, nu din tezaurul patristic răsăritean, cum este cazul Părintelui Stăniloae. Există stilizatori menționați în calitate de cotraducători, așa cum este Tudor Arghezi în raport cu romanul lui Gogol Suflete moarte. Numai că Arghezi nu știa să numere nici până la zece în rusește, traducerea propriu-zisă fiind efectuată de un om de meserie și șlefuită de marele scriitor. Să nu ne despărțim totuși de Filocalia Părintelui Stăniloae înainte de a da un scurt citat din marele savant Virgil Cândea, creștin ortodox îmbisericit: „Dar desigur că niciun alt stadiu al vieții spirituale românești nu a făcut mai necesară publicarea Filocaliei decât acela al represiunii totalitare, astfel încât, fapt unic în țările europene supuse unei cenzuri ateiste, cea mai antimaterialistă carte a epocii contemporane a apărut în România în anii 1947-1981, sub regim comunist.”

Remarcabile sunt și aspectele privind nu numai personalitatea, ci și persoana Părintelui Dumitru Stăniloae. Iată un veritabil aforism al marelui teolog: „...Credința, așa cum a înțeles-o bunicul meu, este de fapt viață”. Într-adevăr, Părintele Stăniloae, așa cum susține cu îndreptățire nepotul său, emană un autentic și nobil optimism creștin. De altfel, afirmația este reluată și amplificată și în această trimitere la ucenicii laici ai Părintelui Stăniloae: „...Erau mulți cei care veneau să se spovedească, să ia putere și încredere. Erau cu adevărat mulți și veneau cu inima curată, cu dorința de a rosti greșelile și de a fi mărturisitori. Toți aceștia erau lumina și flacăra preotului Dumitru, erau certitudinea că teologia este vie, mărturisită și trăită, că Filocalia așternută pe hârtie nu este numai literă de piatră, ci o îmbinare sfântă de lacrimi și speranță, așa cum toți acești oameni minunați, creștini sinceri, o mărturiseau în taină bunicului meu.”

Foarte bine este redat acel calm imperturbabil și totodată autentic al Părintelui Stăniloae, așa cum îl evocă nepotul său. Îmi amintesc și eu de această trăsătură și m-am gândit, cu mulți ani în urmă, că dacă s-ar face o hartă a temperamentului oamenilor cu prestigiu cultural din trecutele decenii, la un pol ar trebui așezat Părintele Stăniloae, cu stăpânirea sa de sine desăvârșită, iar la altul Petre Țuțea, cu tumultul său existențial. Îți vine să te gândești la deosebirea dintre Eminescu și Caragiale, amintindu-ți că sunt brațele aceleiași foarfeci.

Este interesant, chiar surprinzător că în epoca interbelică – așa cum ne spune Dumitraș –, pe când majoritatea scriitorilor români foloseau doar stiloul sau doar călimara și penița, Părintele Stăniloae avea o mașină de scris Mercedes. Atunci când scria de mână, ne spune nepotul său, recurgea la stilou și la cerneala Pelikan albastru închis. După ce am citit această afirmație, am scos cele patru volume inițiale din Filocalia primite de la Părintele Stăniloae în anul 1982 și m-am uitat la dedicația așternută pe primul: era scrisă cu cerneală albastru închis.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News