1666. Anul Diavolului, ar zice unii. Incendiile nu erau ceva neobişnuit la Londra. Se întâmpla des ca ceva să ardă, să ia foc accidental, mai ales în bucătării, săli nesupravegheate şi pe câmpuri. Focul era inevitabil, dat fiind numărul mare de construcții din lemn, specific epocii. Mulți se așteptau ca, într-o bună zi, orașul să fie distrus de foc. Chiar în 1665, regele Charles îl avertizase pe primarul orașului că străzile înguste și casele de lemn reprezintă un pericol imens. Riscul era cu atât mai mare cu cât secetoasa vară a anului 1666 lăsase în urmă un oraș uscat, lipsit de rezerve de apă. Potrivit Historia, totul a pornit din casa lui Thomas Farynor, brutar al regelui, din strada Pudding Lane în apropiere de Podul Londrei. Era 2 dimineața într-o zi de duminică. Ajutorul brutarului a simțit miros de fum și i-a trezit pe locatari. Familia a scăpat din casa care luase foc, dar servitoarea nu a mai reușit să scape. Avea să devină prima din cele patru victime confirmate ale incendiului.

Patru zile de "iad viu"

Incendiul s-a propagat rapid din cauza străzilor înguste ce separau clădirile din lemn. În numai o oră, vestea focului a ajuns la primarul Thomas Bloodworth care, iniţial, a rămas... rece. Însă până-nspre dimineaţă, luase foc până și Podul Londrei. Doar o treime din pod a ars, căci o porţiune care separa două grupuri de clădiri a oprit răspândirea focului, limitând astfel incendiul pe malul nordic al Tamisei. Cele mai multe informații cu privire la incendiu ne-au rămas din jurnalul lui Samuel Pepys. Văzând cum se răspândește focul și primarul nu ia măsuri, acesta  a mers la Whitehall unde a vorbit cu Regele și fratele său, ducele de York. Charles II i-a ordonat imediat lui Bloodworth să facă ceva, să distrugă oricâte case ar fi nevoie pentru a limita focul. Din nefericire, aceste prime tentative de a crea spații goale pentru a opri înaintarea incendiului au eșuat din cauza forței cu care bătea vântul. Până luni dimineață, incendiul s-a răspândit spre nord și vest, iar orașul fusese cuprins de panică. Până la amiază, fumul se putea observa de la 80 kilometri distanță, din Oxford, iar locuitorii capitalei au început să se refugieze în spațiile deschise de la marginea orașului. De aceea, până seara, străzile s-au blocat din cauza căruțelor ce-i transportau pe aceia care voiau să fugă, iar focul se îndrepta spre Catedrala Sf. Paul, care nu a scăpat nici ea de pagube.

Focul a continuat și în următoarele două zile, în pofida tuturor încercărilor autorităților de a-l opri. S-a potolit abia în ziua de miercuri, când focul s-a lovit, la propriu, de un zid de cărămidă, iar spațiile goale create prin demolări și-au făcut în sfârșit datoria atunci când vântul și-a schimbat direcția. Incediul a fost stins în ziua de joi. Distrusese deja 373 acri din oraș, 13.200 de case și 84 de biserici. Oficial, doar patru persoane au murit, dar în jurnalul lui John Evelyn se face referire la mirosul îngrozitor cauzat de corpurile în putrefacție. În pofida distrugerilor masive cauzate în oraș, incendiul a „curățat” inima Londrei de ciumă, boala de temut din acea perioadă: au ars şi acele străzi murdare în care se răspândise ciuma în 1665, iar râul Fleet, care se scurgea atunci în Tamisa și era extrem de poluat, a fost practic sterilizat prin foc.

Cine a fost de vină?

Odată stins focul, s-a pus imediat problema vinovăției. Isteria i-a cuprins pe locuitorii Londrei, care au început să arate cu degetul spre străini. Iar în acest caz, străinii erau, cu precădere, cei de o altă religie – romano-catolicii – sau francezii. Oamenii din Garda regelui au început să-i asalteze pe cei care nu vorbeau bine engleză, iar în rândul francezilor și olandezilor din oraș s-a răspândit teama. În aceste condiții, ambasadorul Spaniei și-a deschis porțile pentru toți străinii care se temeau pentru viețile lor, fie ei olandezi protestanți, fie francezi catolici, atunci când bigotismul religios și xenofobia, născute în perioada Reformei și accentuate de Complotul prafului de pușcă din 1605, au reapărut în societate. În ziua de joi, regele Charles a călătorit la Moorfields, acolo unde se refugiaseră 100.000 de londonezi rămași fără case. S-a adresat oamenilor și a declarat că incendiul nu fusese cauzat de puteri străine sau subversive, ci fusese un act al lui Dumnezeu. Însă puțini s-au lăsat convinși. Oamenii căutau un țap ispășitor și nu oricum, ci unul străin. N-au avut mult de așteptat.

Ancheta Parlamentului

La sfârșitul lunii septembrie a fost numită o comisie a Parlamentului însărcinată cu investigarea incendiului. În timpul anchetei, un ceasornicar francez protestant, Robert Hubert, a mărturisit că a pornit focul intenționat la brutăria din Pudding Lane, ajutat de 23 de complotiști. Cei care îl cunoșteau au susținut însă că omul era dezechilibrat mintal, iar detalii din mărturia sa au ieșit la iveală ca fiind false. Chiar și așa, omul a fost judecat și condamnat de un juriu la moarte prin spânzurare. În ianuarie 1667, comisia parlamentară a concluzionat că nu fuseseră descoperite dovezi care să ateste că incendiul fusese altceva decât voința lui Dumnezeu, ajutată de vântul puternic și vremea foarte uscată ce precedase ziua de 2 septembrie. Însă cum brutarul susținea sus și tare că el își stinsese complet cuptoarele în acea noapte, diverse teorii ale conspirației au continuat să apară în următorii ani. În 1678, în timpul „complotului papal” inventat de Titus Oates, a reapărut ideea potrivit căreia catolicii au dat foc orașului în 1666. Apoi, în 1685, ducele de Monmouth – care se răzvrătise împotriva noului Rege James II, de religie catolică – l-a acuzat pe el că ar fi pornit incendiul. Abia în 1831 a fost înlăturată de pe monumentul dedicat incendiului inscripția potrivit căreia focul fusese cauzat de „trădarea și răutatea facțiunii papale.” Astfel, timp de 150 de ani, greșeala brutarului – căci despre el a fost, cel mai probabil vorba, – a fost pusă pe seama comunității catolice. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News