Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
La Viena, două opere în afara canoanelor
Autor: Magdalena Popa Buluc | Categorie: Cultura
Erik Arman şi Alexandra Deshorties în Elisabetta, regina d'Inghilterra
O operă rară de Rossini la Theater an der Wien
Operă rar pusă în scenă, Elisabetta, regina d’Inghilterra, programată la Theater an der Wien, s-a dovedit un succes.
Opera a precedat cu numai patru luni celebrul Barbiere di Sevglia în vasta producţie lirică a lui Rossini. Având premiera absolută la San Carlo din Napoli, în octombrie 1815, creaţia cuprinde numeroase împrumuturi din alte opere ale compozitorului, cum ar fi Uvertura, compusă întâi pentru Aureliano in Palmira şi folosită şi mai târziu în Bărbierul di Seviglia sau prima arie a Elisabettei care va fi refolosită pentru Rosine.
Norman Reinhardt (Leicester), Barry Banks (Norfolk)
Libretul este construit în jurul Reginei Fecioare, care oscilează între dragostea sa pentru contele Leicester, învingătorul scoţian care îi ameninţa tronul, şi furia în faţa trădării aceluiaşi Leicester care se căsătoreşte cu Mathilda, prinţesa scoţiană. Complotistul Norfolk o îndeamnă pe Elisabetta să-i pedepsească pe Leicester şi Mathilda, care jură că preferă moartea decât despărţirea, chiar dacă Elisabetta îi oferise mâna ei. Norfolk va sfârşi prin a complota împotriva Elisabettei şi va încerca s-o ucidă. Deconspirat la timp şi dejucat de Leicester şi Mathilda, complotul va eşua şi Elisabetta va binecuvânta căsătoria celor doi.
Rolul titular, creat pentru prima dată de legendara soprană spaniolă Isabella Colbran, a fost de această dată interpretat cu aplomb de soprana canadiană Alexandra Deshorties, care a dovedit o impresionantă amplitudine vocală şi un remarcabil simţ al declamării în recitative, îndrăznind salturi vertiginoase până la acute uneori la limita strigătului. Virtuozitatea a fost prezentă în toată interpretarea, în ciuda dificultăţilor din pasajele rapide. Este un nou rol în palmaresul acestei soprane speciale, atât de intens pasională pe scenă. Ea a excelat în duetul şi apoi în trioul din actul al doilea – Pensa che sol per poco.
Ilse Eerens, Natalia Kawalek şi Norman Reinhardt
Alexandra Deshorties în rolul Elisabetta
În rolul Matilda, palida rivală scoţiană a Elisabettei şi fiica secretă a Mariei Stuart, soprana belgiană Ilse Eerens s-a impus prin precizia vocalizelor sale. Voce clară, acute luminoase şi o tehnică ireproşabilă, în special în solo-uri şi în superbul duet din actul al II-lea.
Mezzosoprana poloneză Natalia Kawalek, a încântat prin notele grave ale vocii sale în scurtele intervenţiile ale lui Enrico, fratele Matildei.
Tenor rossinian recunoscut, Barry Banks a întrupat un Norfolk cât se poate de veninos. Vocea englezului, clară şi destul de nazală, n-a exclus bravura. Rivalul său, Leicester a fost solid încarnat de americanul Norman Reinhardt care seduce întotdeauna prin uşurinţa acutelor. Duetul celor doi tenori din actul II, Deh, te scusa, este un model de confruntare de virtuozitate, perfect reuşită de ambii interpreţi.
În sfârşit, suedezul Erik Arman, al treilea tenor al distribuţiei, s-a remarcat în micul rol al lui Guglielmo, căpitanul gărzilor.
La pupitrul Ansamblului Matheus şi al Corului Arnold Schoenberg, Jean-Christophe Spinosi a surprins şi a deconcertat, potrivit afirmaţiilor criticului José Pons. După o Uvertură lentă şi uşor greoaie, dirijorul francez a insuflat expresivitate în pasajele dramatice, „fără a convinge în întreaga reprezentaţie”.
Noua producţie de la Theater an der Wien a fost pusă în scenă de regizoarea germană Amélie Niermeyer, care a mizat pe sensibilitate şi claritatea prezentării, într-o scenă turnantă, imitând arama.
A intrigat oarecum alăturarea costumelor frumoase ale scenografei Kirsten Dephoff cu rochiile de gală montate pe rotile pe care le îmbracă Elisabetta în momentele cruciale.
Rochiile reginei Elisabetta, montate pe rotile
Scena din opera Elisabetta, regina d’Inghilterra
„Werther-ul” lui Andrei Şerban, o inteligentă punere în scenă, cu mezzosoprana Sophie Koch
Dacă le pronunţi numele la Viena, la Paris sau în multe alte locuri, veţi vedea imediat cozi la casele de bilete.
Un alt spectacol, de data aceata pe scena Staatsoper Wien, a avut a 57-a reprezentaţie. Este vorba despre longeviva montare a lui Andrei Şerban, cu Werther de Massenet.
O poveste curioasă învăluie această operă, legată atât de Franţa, cât şi de Germania. Cu 125 de ani în urmă, opera compozitorului francez, pe un subiect german şi în limba germană, a avut premiera la Wiener Hofoper (vechiul nume al Staatsoper Wien).
Acum a revenit în limba franceză în teatrul în care s-a născut spectacolul. Prima versiune a operei Werther a fost compusă pentru tenor, dar, la 10 ani după ea, Massenet a creat o versiune mai puţin cunoscută, mai întunecată, pentru bariton. Spectacolul de la Viena foloseşte această a doua versiune.
Punerea în scenă a lui Andrei Şerban, în decorul renumitului Peter Pabst, începe sub un arbore masiv, simbol al forţei şi eternităţii, alegorie ironică a lui Werther care începe să decadă în timpul toamnei şi moare în iarnă.
În primul act, acest stejar imens este plin de forţă şi de viaţă, sub el jucându-se copii. Dar când speranţa lui Werther se năruie, la sfârşitul primului act, viaţa pare să părăsească treptat şi stejarul. După Crăciun, el moare, iar umbra lui planează asupra Charlottei. Un ecleraj admirabil pune în valoare, în ultimul act, acest vestigiu al gloriei iniţiale, care nu mai înseamnă decât doliu şi mizerie. O punere în scenă pe cât de frumoasă, pe atât de inteligentă a acestei opere montate, şi ea, destul de rar.
Sophie Koch şi Ludovic Tézier în Werther
Filmată în 2005, cu Marcelo Alvarez şi Elina Garanca în rolurile principale, sub bagheta lui Philippe Jordan, el interesează acum mai ales pentru interpreţii cuplului Werther- Charlotte, adoraţi de publicul vienez: Sophie Koch şi Ludovic Tézier, care abordează rolul după spectacolul din 2007, de la Bruxelles.
În 10 ani, interpretarea baritonului francez a câştigat o dimensiune suplimentară: prezenţa scenică extraordinară, o virilitate accentuată, o voce la fel de frumoasă, dar cu culori mai întunecate. Cu un volum remarcabil şi un timbru ferm, el acoperă orchestra în momentele cele mai tragice. Aria cea mai aşteptată, Pourquoi me réveiller ô souffle du printemps?, este impecabilă. Personajul Werther capătă astfel o forţă nouă, mai dureroasă şi mai intimă, destul de îndepărtată de profilul romantic original. În privinţa prezenţei scenice, jocul are o veridicitate excepţională, mai ales în momentele de furie, spectatorul având impresia că Werther se va prăbuşi sub încercările destinului.
Maria Nazarova în Werther
Simplitatea şi acuitatea Charlottei este servită de vocea aproape de ideal a Sophiei Koch. O voce clară, perfect condusă, de o precizie tehnică perfectă, care a lăsat fără suflare publicul mai ales în aria Va ! laisse couler mes larmes. Relaţia între cele două personaje este schimbată faţă de cea din spectacolul de la Opera Bastille din 2010, unde soprana a cântat alături de Jonas Kaufmann, din cauza prezenţei în scenă a unui bariton şi nu a unui tenor.
Baritonul austriac Adrian Eröd este remarcabil în rolul Albert, cu o voce frumoasă, condusă cu sensibilitate, cu un timbru sonor.
Alexandru Moisiuc în Werther
Sophie Koch în rolul Charlotte
Apreciată a fost şi interpretarea lui Alexandru Moisiuc, în rolul Bailli.
Tânăra Maria Nazarova, angajată la Staatsoper Wien din această stagiune, reuşeşte o Sophie de mare prospeţime şi candoare.
Remarcabilă, de asemenea, evoluţia dirijorului Frédéric Chaslin, prin implicare, căldură şi amplitudine.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
