NU ESTE PENTRU CINE SE PREGĂTEȘTE

De luni bune se știa că în toamna acestui an Primul Ministru Viorica Dăncilă se va duce la New York pentru a participa la cea de a 74-a sesiune a Adunării Generale ONU. Cu această ocazie, ar fi urmat să aibă o scurtă întrevedere cu Președintele SUA, Donald Trump, cel puțin în marja tradiționalei recepții oferite de acesta șefilor de delegații, după care să meargă la Washington pentru o întâlnire cu vicepreședintele SUA, Mike Pence, cu care a conferit în trecut de mai multe ori. 

În aceste zile, diplomația română se preocupa de fixarea detaliilor privind întâlnirile pe care șeful executivului român trebuia să le aibă în SUA, în timp ce, la Palatul Victoria, consilierii lucrau la discursul premierului, precum și la notele de discuții. Totul se petrecea în executarea art 102 (1) din Constituție, potrivit căruia „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării”.

Nu știm ce ar fi dorit doamna Dăncilă să spună interlocutorilor americani, dar este de bun simț să credem că ar fi trebuit să comunice, printre altele, ce înțelege sau poate Guvernul român să îndeplinească din angajamentele luate de Președintele Iohannis, în recenta sa vizită de la Casa Albă, fără a avea vreo competență legală sau capacitatea de a le pune în operă. Probabil că nu am fi avut o declarație comună Pence-Dăncilă, ca pandant al declarației Trump-Iohannis, dar ar fi fost ocazia clarificării faptului că singurul care poate angaja România în relațiile internaționale este Guvernul, Președintele Republicii neavând decât atributul de a semna, în numele României, iar nu în nume propriu, tratatele negociate de Guvern, sub rezerva ratificării lor ulterioare de Parlament (art. 91.1. din Constituție).

Este de asemenea, foarte probabil ca interlocutorii americani să se interseze de criza guvernamentală transfomată în criză politică pentru a deveni criză constituțională, care frământă țara pe teritoriul căreia se află baze militare NATO și unde agenda geopolitică a SUA se confruntă cu cele al Rusiei, Germaniei și Franței, dacă nu cumva și a Chinei. Mai ales după defecțiunea Turciei, Casa Albă intenționează să maseze un număr sporit de trupe și de echipamente militare cu valoare strategică în România. De acum, orice curent de aer rece bântuie Bucureștiul, poate provoca guturai la Washington. Iată motivul și ocazia pentru Viorica Dăncilă de a solicita omologilor transatlantici să își exercite influența pentru a calma elanul anticonstituțional al lui Fuhrerului de la Cotroceni. Instabilitatea politică de la București, artificial creată și întreținută de Klaus-Werner Iohannis este potrivnică intereselor SUA în Europa de est, la gurile Dunării și la Marea Neagră.

Raporturile României cu UE nu au cum fi discutate cu Președintele României, care potrivit aceleiași năstrușnice Constituții „reprezintă statul” (art. 80.1.) dar nu este „șeful statului” (așa cum este numit, de pildă, Președintele Poloniei), și este „mediator între puterile statului, precum și între stat și societate” (art. 80.2.), iar nu parte a executivului (așa cum este, de pildă, Președintele Franței). Chiar dacă printr-o „invenție” a CCBZ (Curtea Constituțională a lui Băsescu-Zegrean), Președintele iar nu Primul Ministru participă la reuniunile semestriale ale Consiliului European, în activitatea concretă a instituțiilor europene cu puteri executive și legislative sunt implicați doar membrii Guvernului român (Consiliul UE) sau români propuși de acesta (Comisia europeană). Or, în condițiile disputelor între SUA și puterea dominantă în UE, Germania, al cărei fidel este Klaus Iohannis, o relație strânsă a Casei Albe cu Palatul Victoria este esențială. Dacă nu (mai) poate hotărî cine este locatarul Palatului Cotroceni, Casa Albă este obiectiv interesată să aibă în locatarul Palatului Victoria, dacă nu un „prieten”, cel puțin un „neprieten” al Cotroceniului; și anume unul a cărui acțiune să nu fie zilnic blocată de abuzurile constituționale ale celuilalt. 

O conversație Dăncilă-Pence, în mod normal, nu ar fi putut ocoli tema canalelor de comunicare diplomatică dintre cele două țări, în prezent colmatate de ambasadori care nu reprezintă conducerile lor legitimate democratic, ci oligarhii oculte care au confiscat instrumentele statele croite de Constituțiile respective, constituind adevărate state paralele acționând subteran. În atari condiții dezinformarea și manipularea partenerilor este la ordinea zilei, intrigile și calomniile contribuind la scoaterea de pe șine a parteneriatului strategic româno-american. 

Ei bine, în acest context și în plin efort de pregătire a unei călătorii ce ar fi putut avea, în raporturile cu rebeliunea de catifea a mișcărilor extremiste autohtone, urmări decisive, Cotroceniul dă un comunicat prin care, evident, fără nici o consultare prealabilă cu Guvernul, și cu atât mai mult, fără nici un mandat parlamentar, anunță că la Sesiunea Adunării Generale ONU, va participa și va glăsui Klaus Iohannis, luându-și, ca de obicei, angajamente neștiute de nimeni sau pentru care nimeni nu l-a împuternicit, și în legătură cu care nu va raporta nimănui și nu va răspunde în fața nimănui. Confruntate cu această nouă sfidare prezidențială, Guvernul și Parlamentul par dinnou paralizate. De fapt ele sunt blocate pe frontul reconstituirii majorității parlamentare și a restructurării Guvernului, după dezertarea ALDE și refuzul abuziv al Președintelui de a semna decretele de numire a noilor miniștri (titulari și interimari) propuși de Premier. 

KLAUS IOHANNIS – PASAGERUL CLANDESTIN AL TITANICULUI ROMÂNESC

Au mai fost președinți cărora le-a plăcut să se joace de-a politica externă, dar măcar aceia lăsau apoi Guvernul să facă ordine în magazinul de porțelanuri prin care, altminteri, se plimbaseră în vârful picioarelor, iar nu ca elefantul. Ce face actualul Președinte este dincolo de imaginația oricărui om sănătos. 

Klaus Iohannis a luat politica externă a României pe cont propriu și, sub cuvânt că „reprezintă statul”, precum și că s-ar bucura de un mandat fără limite de competențe din partea cetățenilor, care ar dori „resetarea” acestuia, concepe și promovează acțiuni externe fără nici o legătură cu agenda Guvernului și fără să îi pese de programul acceptat de Parlament. În legătură cu acțiunile respective nu se consultă instituțional cu nimeni și pentru ele nu dă socoteală nimănui și nu răspunde în fața nimănui. Astfel, Președintele care are rol de mediator și nu poate semna în numele României decât ceea ce îi dă Guvernul, acesta din urmă responsabil (numai) în fața Parlamentului, își ia cu de la sine putere, libertatea de a modifica deciziile Parlamentului referitoare la politica externă, fără să poată fi în nici un fel controlat și, după caz, amendat de Parlament. Desigur, Constituția nu prevede un asemenea control. Dar asta numai întrucât ea nici nu dă puteri președintelui să angajeze România în lume de capul lui. 

Argumentul că el răspunde doar în fața poporului care chipurile l-ar susține în tot ceea ce face, este tipic pentru o concepție dictatorială. Nici un dictator nu guvernează în nume propriu. Toți o fac, chipurile, în numele poporului. Un popor redus, însă, la o abstracțiune mută. Este clar că „resetarea statului” nu mai înseamnă doar transformarea republicii parlamentare în republică prezidențială, ci a regimului democrat în dictatură.

Traian Băsescu se comporta și el ca un jupân al politicii externe românești, dar atunci când se punea problema unor angajamente concrete care ar fi trebuit apoi transformate în politici guvernamentale, se deplasa însoțit de miniștrii de resort, care, după nevoi, mai puteau ajusta avântul primului matroz al României. Klaus Iohannis, însă, merge fluierând pe unde nu te aștepți, însoțit exclusiv de iesmenii și sicofanții administrației prezidențiale, după care, întors acasă, prin declarații de presă, cere Guvernului să execute și Parlamentului să legifereze ce a promis el, împotriva oricărui interes național, al oricărui bun simț socio-economic și a oricărei realități geopolitice, precum și fără a ține seama de programul de guvernare sau de obligațiile asumate anterior de executiv în relațiile internaționale. În plus, așa cum pare a se întâmpla și acum, cu participarea la sesiunea Adunării Generale ONU, intervine pentru a bara accesul reprezentanților Guvernului chiar și la discuții pe teme aflate exclusiv în competența lor.

Dacă adăugăm și faptul că, în principalele capitale ale lumii, cum necum, Președintele, care are doar atribuția de a acredita șefii de misiune propuși de Guvern (art. 91.2.) iar nu de a-i desemna, și-a trimis oameni de încredere a căror rechemare o împiedică, de asemenea abuziv (a se vedea scandalosul caz George Maior, în care, l-a servit și duplicitatea vicleană a ministrului Meleșcanu), înțelegem cum se face că acțiunea externă a executivului este complet blocată, iar controlul parlamentar asupra politicii externe complet escamotat.

Luând și el acțiunea externă a României pe cont propriu, Traian Băsescu a făcut totuși eforturi pentru ca România să aibă o singură politică externă. Klaus Iohannis face totul pentru ca România să aibă două politici externe. Una a lui, pentru a cărei sterilitate, de natură a-i exaspera pe cei față de care s-a angajat, acuză Guvernul, chipurile, incompetent, corupt, recalcitrant și, desigur, antioccidental, și alta a statului român oficial (lucrând prin Parlament și Guvern), mereu omorâtă din fașă. 

Din păcate Guvernul, lipsit de aportul „penalilor”, adică a celor mai valoroși oameni politici români scoși din joc prin condamnări politce, nu are viziunea, curajul și abilitatea pentru a reacționa. El dă înapoi pas cu pas, dezamăgindu-i până și pe puținii parteneri externi care i-au rămas fideli sau care au înțeles că Iohannis nu poate fi un interlocutor de încredere.

CEVA ESTE PUTRED (ȘI) LA WASHINGTON

O mare putere ca SUA preferă să discute cu un singur om, pe care îl poate speria sau cumpara după nevoi, decât să negocieze cu instituții care se supraveghează și se limitează una pe alta. Prin urmare, un Președinte care decide de unul singur, este preferabil unui Guvern care trebuie să își negocieze deciziile cu Parlamentul.

În relația cu Casa Albă, dincolo de limitele sale intelectuale, Klaus Iohannis are, însă, un dublu handicap. Pe de o parte, se știe că este ventrilocul Germaniei. Pe de altă parte, nu are nici un fel de puteri executive. Și totuși, conciliatorismul Guvernului este de natură să împingă administrația americană către acceptarea acestei situații, eventual cu gândul că are destule mijloace pentru a-l forța pe Președintele român, ca și pe sponsorii săi germani, să îi respecte exigențele.

De astă dată, se pare că balanța Americii se înclină în direcția iohannistă și din cauza jocului pervers al intrigilor de serai euro-atlantic. După întoarcerea Președintelui Iohannis din SUA și transmiterea publică a poruncilor sale către Guvernul Dăncilă, mașinăria diplomatico-diversionistă prezidențială, împreună cu sforarii statului subteran american, au turnat la Washington informația veninoasă potrivit căreia, în plin război comercial americano-chinez și război energetic americano-rus, partidul de guvernământ român („partidul lui Dragnea”), contrazicând ostentativ declarația comună Trump-Iohannis, se orientează spre Beijing și Moscova. Argumentul ar fi echipa de consilieri a premierului, care ar avea multiple legături de afaceri cu China, precum și propunerea unui vice prim ministru pentru economie, pictat ca om al rușilor întrucât s-a împotrivit cedării pe nimic a rezervelor de gaz natural din Marea Neagră.

Faptul că fix în aceste zile, Germania își duce relațiile de afaceri cu China pe culmi nemaiatinse, se pare că nu contează. Dimpotrivă, indică o apropiere văzută ca anti americană. După cum nu contează nici conivența dintre Iohannis și Merkel / Macron pe chestiuni în flagrantă opoziție cu prioritățile americane. Veninul turnat în ureche a afectat luciditatea americanilor. Dacă nu cumva, obținând custodia executivului român, aceștia nu doresc să recurgă la o terapie de șoc pentru a-l dresa.

Iată de ce, se pare că, de astă dată, chiar Făt Frumosul de la Washington, le-a încurajat pe fetele rele de la Cotroceni, să vină la balul de la New York, lăsându-o acasă pe Cenușăreasa Viorica. Dacă această informație se verifică și întâlnirea cu vicele Pence nu va avea loc (ea fiind condiționată de prezența Vioricăi Dăncilă pe teritoriul american, căci altmiteri Vice președintele SUA nu are dreptul să invite demnitari străini), refuzul american (amplificat de convocarea ministrului remaniat Ana Birchall, la Washington, spre a i se comunica soarta justiției române independente) se constituie, împreună cu refuzul Ursulei van der Leyen pentru propunerile de comisari români (bricolat la rându-i de Klaus Iohannis și Dacian Cioloș), într-un teribil cuplu de forțe euro-atlantic pus la lucru în scopul anihilării totale și definitive a rezistenței Guvernului român la dominația externă. 

În fața unui asemenea asalt, capitularea nu este singura soluție. Cu politica externă blocată, Guvernul român nu mai are altă posibilitate de a salva națiunea decât mobilizându-se pe plan intern și de a face aici tot ceea ce nu a făcut până acum sau a făcut cu jumătate de măsură, de la reforma justiției și combaterea statului paralel cu batalioanele sale de asalt din stradă, până la susținerea capitalului românesc și eliminarea discriminărilor pozitive nejustificate de care beneficiază la noi capitalul străin. O asemenea manevră presupune întoarcerea la popor. Cu sinceritate, hotărâre și curaj. Dacă poporul va (mai) răspunde, România mai are o șansă. Dacă nu...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News