S-au împlinit în această vară 110 ani de la naşterea Fridei Kahlo. Intrată în istorie ca artistă şi femeie carismatică, Frida a devenit, de-a lungul timpului, o adevărată icoană a culturii mexicane, o personalitate a unei istorii fascinante şi învolburate.

Trei expoziţii cu aură mitică, la Roma, Genova şi Milano şi o mare protagonistă: Frida Kahlo.

Autoportret cu colier de spini

La Roma, la Scuderie del Quirinale este etalată o mare retrospectivă dedicată artistei, ce va fi deschisă până în 31 august. În expoziţia romană pot fi văzute operele ei în raport cu mişcările artistice ale epocii în care a trăit, de la Modernismul mexican la Suprarealismul internaţional. Vin opere provenind din muzee şi colecţii private din Mexic, Europa şi Statele Unite. Pot fi admirate capodoperele Autoportret cu coroană de spini, datat 1940, şi Autoportret cu rochie din catifea, datat 1926, dar şi celebrul Frida pe o bancă albă, de la NewYork, din 1939, ce a devenit apoi celebra copertă a revistei Vogue.

Opera Fridei Kahlo singură devine incompletă fără alte lucrări ale lui Diego Rivera, soţul său. Sub titlul Frida Kahlo şi Diego Rivera, la Genova, în Palazzo Ducale, poate fi vizitată o expoziţie spectaculoasă, care dezvăluie universul privat al Fridei. Sunt expuse operele celor doi artişti, atât uleiuri pe pânză, cât şi pe aluminiu, precum cele intitulate Diego in my mind şi Selfportret in Sunflower.

Autoportret cu pisică şi maimuţă

La Milano, se află o expoziţie fotografică, intitulată Frida y Diego, Fotografie Leo Matiz. Două nume legate de povestea lor de dragoste

E vorba despre un proiect ambiţios al lui Diego Spiler, curator al Pavilionului de Artă Contemporană de la Milano, în care întâlnim şi opere din arta precolumbiană, expuse pentru prima dată în Italia.

Palazzo Alergati găzduieşte la rândul lui o expoziţie de Artă Mexicană din secolul XX, în care sunt expuse opere de Frida Kahlo şi Diego Rivera.

Frida Kahlo, pictură din expoziţia de la Roma

Mudec Milan a primit o Retrospectivă specială a Fridei Kahlo, intitulată Frida dincolo de mit, cu opere din Muzeul Dolores Olmedo din Mexic, dar şi din Jacques şi Natasha Zelman Collection, din Statele Unite de la Phoenix Museum. Expunerea axată pe cinci direcţii specifice o desemnează cea mai importantă expoziţie a perioadei: politică, femei, violenţă, natură şi moarte. Spre deosebire de alte expoziţii dedicate artistei, cea de acum este gândită nu cronologic, ci tematic.

Căprioară rănită

Uleiuri, desene, acuarele, scrisori şi fotografii se constituie într-un omagiu adus artistei, descoperind numeroase lumini şi cel puţin tot atâtea umbre care au marcat viaţa şi creaţia Fridei Kahlo.

Pentru a o celebra şi ca pe un idol al modei, există şi o infografie care retrasează stilul ei unic. De la bijuteriile pe care iubea să le poarte la povestea ascunsă în spatele corsetelor decorate de mână, stilul ei a devenit un model şi o sursă de inspiraţie pentru tinerii designeri, iar icoanele culturii pop le-au privit întotdeauna cu un mare respect.

Cele două Frida

Frida Kahlo şi-a transformat viaţa în opera

Autodidactă, ea a fost inspirată de natura artei columbiene, care a devenit unul dintre subiectele sale principale. Frida Kahlo este considerată “icoana eliberării femeilor” şi am putea spune că viaţa, ca şi opera sa, a fost suprarealistă. Fiecare pânză are o istorie.

Frida Kahlo a reuşit să-şi sublimeze tragedia în artă, să-şi povestească drama în nenumăratele autoportrete pe care le-a realizat de-a lungul întregii cariere. Din cele 143 de pânze pe care le-a semnat, două treimi sunt autoportrete. Ca şi în cazul lui Van Gogh, de exemplu, ele reprezintă istoria unei vieţi. La şase ani Frida s-a îmbolnăvit de poliomielită. Din cauza bolii piciorul drept s-a atrofiat, atrăgându-i din partea colegilor de şcoală porecla “Frida, picior de lemn”. În septembrie 1925, tramvaiul în care se găsea este implicat într-un accident. Corpul ei este străpuns de braţul metalic al unui scaun, care-i fracturează coloana vertebrală. Urmează 32 de operaţii, trei întreruperi de sarcină, amputarea unui picior, corsete de ghips, tije metalice.

Celebra pictoriţă mexicană cu un colier ce simbolizează ataşamentul faţă de ţara sa şi de Diego

Coloana vertebrală a Fridei s-a frânt, un umăr i-a fost dislocat, piciorul drept a fost rupt în bucăţi, laba piciorului i-a fost strivită. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, bazinul i-a fost străpuns de o bară de fier. Dar îngerul bizarului a trecut pe acolo. Săculeţul cu aur pe care îl transporta un artizan s-a rupt în urma loviturii şi conţinutul lui a acoperit cu un văl strălucitor corpul gol şi însângerat al Fridei. Trecătorii strigau: „La bailarina!”, crezând că este vorba despre o dansatoare căzută pe stradă.

 Viaţa Fridei şi-a schimbat cursul. Nu se mai punea problema unor studii de medicină, cu care avea să se confrunte de acum doar ca pacientă. Începea epuizanta horă în sălile de spital cu operaţii, corsete, aparate ortopedice, tratamente experimentale, care nu s-a mai oprit până la moarte. Tânăra a fost imobilizată săptămâni întregi. Atunci a citit Proust, Bergson... Apoi, mama ei i-a prins de baldachinul patului o oglindă, i-a meşterit un şevalet, iar tatăl i-a adus o cutie cu culori. Să picteze, să scape de infernul plictiselii. Evident, autoportretul s-a impus în acea situaţie. În 53 de autoportrete, adică o treime din opera ei, şi în 30 de ani, arta Fridei a parcurs cercul închis al acestui gen. De la primul „Autoportret în rochie de catifea”, o siluetă amintind de Modigliani, până la aproape ultimul, „Autoportret cu Stalin”, şi-a trasat biografia, relevând, aşa cum scrie Carlos Fuentes, „identităţile succesive ale unei fiinţe în formare, ale unei fiinţe care încă nu exista”. „Coloana ruptă”, din 1944, îi mărturiseşte cu o forţă de neegalat angoasa. După a nu se mai ştie câta intervenţie chirurgicală, Frida s-a reprezentat nud, prinsă într-un harnaşament ortopedic, plin de cuie, ca un fel de Sfânt Sebastian modern. Corpul ei deschis descoperă o coloană dorică fisurată. Acest corp martirizat, sacrificat este cel pe care artiştii ei preferaţi, Brueghel, Bosch, îl arătaseră în Dansurile macabre. Şi nu trebuie să-i uităm pe Goya şi Van Gogh sau pe Rembrandt, Blake şi Rousseau Vameşul, şi mai ales câteva fragmente ale istoriei aztece şi ale tradiţiilor populare.

Diego şi Frida, o dragoste eternă

Când poate părăsi patul, începe să frecventeze mediul artistic. Aici îl cunoaşte pe celebrul pictor muralist Diego Rivera. Se căsătoreşte, în 1929, cu acest uriaş de 2 metri şi 120 de kilograme, mai în vârstă decât ea cu peste 20 de ani, şi se instalează la Casa Azul, casa părintească a Fridei. Urmează o căsătorie furtunoasă, care durează până la moartea ei, în 1954. Cuplul divorţează, se recăsătoreşte, infidelităţile şi răzbunările se ţin lanţ. În casa lor ajung figuri importante ale vremii, de la André Breton la Troţki, pe care îl vor găzdui timp de doi ani şi cu care Frida are o aventură.

Diego şi eu

Pictura ei se rafinează treptat. Sub aparenţa unei naivităţi accentuate, sub eticheta suprarealismului care urmează unei expoziţii la Paris, organizată de Breton, Frida îşi transpune pe pânză dramele succesive. Respinge apartenenţa la suprarealism, în pofida părerii unor Paul Eluard şi Max Ernst, explicând: “Nu mi-am pictat niciodată visele, am pictat propria mea realitate”.

Coloană frântă

Autoportretele sale sunt tablouri ale durerii şi ale victoriei în acelaşi timp. Uneori se pictează cu corpul prins în corset şi străpuns de săgeţi, ca în “Coloana vertebrală ruptă”, alteori chipul ei devine alegoria suferinţei şi a nevoii de libertate, ca în “Cerb rănit”, inspirat de povestea Didonei din “Eneida” lui Virgiliu, în rătăcirea prin pădurea de dincolo de Styx. Figura ei severă, cu sprâncenele îmbinate, devine când o prinţesă Inca, când o indiană tehana, îmbrăcată cu fuste lungi şi şaluri cu franjuri, ca în “Autoportret cu maimuţă şi papagal”. Şi chiar dacă artista a refuzat suprarealismul, chinurile inimaginabile conferă un aer dincolo de realitate unor lucrări precum “Patul care zboară”, aluzie la o naştere imaginară, pictată în 1932, despre care Diego Rivera scria: “Niciodată o femeie n-a pus într-o pânză atâta angoasă şi atâta durere transpuse în imagini”. Şi tot calvarul fizic (şi nu numai) este şi subiectul altei picturi, din 1945, “Fără speranţă”, care-o prezintă pe un pat, având în gură o pâlnie prin care curg durerile, metamorfozate în hălci de carne şi chiar un cap de mort.

Întreaga creaţie a Fridei Kahlo are un aer de naivitate, venit din directeţea imaginii pictate, din decorul autoportretelor, din prezentarea frustă a realităţii.

Diego Rivera, Nud şi cale

Artista a rămas puţin cunoscută în timpul vieţii. Opera ei cucereşte publicul abia în anii ’80, când se declanşează o adevărată “fridamanie”. Madonna începe să-i colecţioneze tablourile, Jean-Paul Gaultier îi dedică o colecţie inspirată din stilul “prinţesa inca”, numele ei este dat unor păpuşi şi unei mărci de tequila. Cea care îl impresionase “până la lacrimi” pe Kandinski, îi entuziasmase pe Yves Tanguy şi pe Juan Miro şi căreia Picasso îi făcuse cadou o pereche de cercei din fildeş devine imaginea cel mai bine vândută din Mexic, după Fecioara din Guadalupe.

Frida Kahlo, ca o zeiţă aztecă

În 2007 au ieşit la lumină peste 20.000 de documente - crochiuri, cărţi adnotate, fotografii semnate uneori de Brassaï sau Man Ray - privind cuplul Diego Rivera-Frida Kahlo. Ele au fost lăsate prin testament de Rivera unei vechi iubite, Dolores Olmedo, pe care a regăsit-o după moartea Fridei şi care i-a devenit, în ultimii ani de viaţă, mecena şi confidentă. Tot la rugămintea lui, Dolores Olmeda a cumpărat un mare număr de lucrări în vederea organizării unui muzeu Rivera şi 25 de pânze ale Fridei Kahlo, scoase la vânzare de un colecţionar al artistei.

Frida Kahlo şi-a transformat viaţa în operă. Cu toate durerile, cu toate căderile, cu toată pasiunea pe care a pus-o în lupta cu destinul. La 54 de ani de la moartea ei, opera continuă să farmece privitorii. Acest jurnal pictat, în care pot fi citite şi drama, şi dragostea, şi sexualitatea, a generat creaţii artistice moderne. Madona şi Salma Hayek au concurat acerb pentru întruparea Fridei pe ecran. Iar opera ei, pe care André Breton o compara cu “o panglică înnodată în jurul unei bombe”, face acum mândria colecţionarilor şi a muzeelor.

Îmbrăţişare

Expoziţiile prezentate în Europa au fost în acelaşi timp o ocazie de a reitera povestea de iubire atipică a acestui cuplu de libertini şi de a rememora istoria artei din prima jumătate a secolului al XX-lea, care a văzut născându-se suprarealismul şi cubismul. Cei doi au fost implicaţi şi în viaţa politică, şi în viaţa ideilor, din Europa şi din URSS, Leon Troţki şi André Breton figurând printre iubiţii celebri ai Fridei Kahlo.

Frida şi Diego, amanţii teribili ai artei

O expoziţie organizată în colaborare cu muzeul „Dolores Olmedo” din Mexico, consacrată unui cuplu mitic, permiţând descoperirea universurilor lor artistice atât de diferite şi atât de complementare prin dragostea pentru pământul mexican, pentru ciclurile vieţii şi morţii, revoluţiei şi religiei, realismului şi misticismului..., după cum scrie în catalogul expoziţiei Daphné Bétard.

Frida Kahlo are o operă destul de restrânsă. A pictat numai 150 de tablouri. Din cauza rarităţii operelor sale, acestea nu ies din colecţii şi nu ajung decât rareori pe piaţa de artă.

Moise, pictură de Frida Kahlo

N-a mai existat un prenume atât de disputat. Şi niciodată el n-a fost mai puţin în acord cu personalitatea celei care l-a purtat. Tatălui Fridei Kahlo, un german emigrat în Mexic, care a dorit să-i pună fiicei lui frumosul nume care în limba sa însemna „pace”, i s-a opus preotul explicând că nu există Sfânta Frida. Numele a fost atunci pus pe o a treia poziţie, după Magdalena Carmen. Dar zeii, catolici sau azteci, sunt încăpăţânaţi şi au avut ultimul cuvânt. Pacea a fost întotdeauna un concept mai mult poetic decât realist pentru Frida Kahlo.

Arborele speranţei

André Breton îi închina un comentariu suprarealist: „Arta Fridei Kahlo Rivera este ca o panglică în jurul unei bombe”. Aspră şi crudă, uneori glumeaţă, artista şi-a ascuns viaţa în spatele acelei reţele de vene care făcea să-i bată inima. „Niciodată înaine de ea, o femeie n-a creat pe pânză o poezie atât de sfâşietoare”, scria Diego Rivera în 1932, anul în care Frida era să moară din cauza unei sarcini extrauterine la Detroit. Din acest episod tragic se va naşte „Henry Ford Hospital”, un mic ulei pe metal asemănător unui ex-voto. Artista se portretizează nud, culcată pe un pat de fier, într-o mare de sânge, înconjurată de imagini plutitoare: un fetus, o orhidee, un aparat de sterilizat... Frida i-a cerut lui Diego un manual de medicină ilustrat, pe care medicii i-l refuzaseră, temându-se de un traumatism. Rivera le-a răspns: “N-aveţi de-a face cu oricine. Frida va crea ceva din asta. O operă de artă”. Şi aşa a fost. De la ex-voto-uri, ateea Frida a împrumutat numai modalitatea de a sacraliza momentul, nici mai mult, nici mai puţin. N-avea nevoie să invoce un sfânt protector, durerea ei nu va fi răsplătită niciodată. Dar arta îi dădea curajul de a trăi.

Frida colecţiona ex-voto-urile şi figurile lui Iuda, făcute din hârtie, acele schelete cu care se făcea un foc de artificii de Ziua Morţilor. Acestui amestec i se adăuga lectura lui Freud şi Jung. Ca autodidactă, Frida nu era nici incultă, nici ingenuă, iar pictura ei s-a hrănit dintr-o vastă cultură. Şi apoi, desigur, au fost schimburile de idei cu Diego Rivera, mentorul ei, alter ego-ul ei. Diego, marele pictor mexican. Diego, soţul şi fratele ei, neliniştea şi fericirea, victoria şi eşecul. „Am avut două accidente grave în viaţa mea. Unul, când m-a strivit tramvaiul. Al doilea a fost Diego”, scria ea.

Avea 15 ani când el a descoperit-o pictând în amfiteatrul şcolii. În 1928, l-a regăsit la Tina Modotti, fotografa italiană stabilită în Mexic şi înscrisă, ca şi ea, în partidul comunist. Ea i-a arătat picturile, el a încurajat-o şi s-au căsătorit în 21 august 1929. Unire a „elefantului şi a porumbiţei”, improbabilă, nesigură, dar care a durat toată viaţa, cu scandaluri, şi i-a înscris în legendă.

În Mexic, Dumnezeu era Diego

“Pentru Frida, Diego era sursa sa de viaţă, pentru Diego, pictura era viaţa sa”, spunea Adriana Jaramillo Garcia, de la Muzeul “Dolores Olmedo”.

La 41 de ani, Diego Rivera era un muralist cunoscut în lumea întreagă. Între 1907 şi 1920, a trăit în Europa şi i-a frecventat la Paris pe Modigliani, care i-a făcut portretul, pe Picasso, pe Apollinaire, pe istoricul de artă Elie Faure şi pe toţi cei care dădeau viaţă Montparnasse-ului.

Comunist, s-a dus în 1927 la Moscova, unde a pictat o frescă pentru Casa Armatei Roşii. A avut copii aproape peste tot. După trei sarcini pierdute, Frida a trebuit să renunţe la maternitate. Singurul fiu pe care l-a avut a fost Diego, după cum spune ea. Pasiunea pentru el a căpătat toate formele iubirii, iar el nu se putea lipsi de ea. La doi ani după divorţul lor, în 1938, se căsătoresc din nou, la San Francisco. Lui Diego i se comandă fresce în California, la Detroit, la „Rockeffeler Center” din New York, ea călătoreşte cu acest colos dotat cu forţe telurice şi universul i se deschide către lume.

Celebra Casă Azul, devenită muzeu

Frida şi stilul său vestimentar de zeiţă aztecă

Stilul său vestimentar era unic, inspirat de femeile din Tehuantepec: largi fuste colorate, inele pe toate degetele, podoabe din jad columbian, panglici pictate în părul ridicat cunună. O alură de ţigancă celestă sau de zeiţă aztecă care i-a sedus pe domnul şi doamna Troţki primiţi în exil, în 1937, în sublima Casa Azul, casa natală a Fridei, ascunsă între bougainvillea şi refugiu al tuturor păsărilor colibri din Coyoacan.

Probabil jupoanele ei brodate cu dictonuri picante şi gura ei slobodă (înjura ca un birjar) l-au entuziasmat pe Breton, ajuns în Mexic în 1938. Acest Papă al suprarealismului a fost subjugat de pictura Fridei. Ea a fost mai puţin entuziasmată de el. A refuzat eticheta suprarealistă, dar a acceptat să expună la Paris, după succesul primei sale personale de la New York, din octombrie 1938.

Atelierul artistei din Casa Azul

Picasso, impresionat de expoziţie, i-a dăruit o pereche de cercei. Elsa Schiaparelli şi-a numit una dintre rochiile create de ea „Madame Rivera”. Legenda Fridei Kahlo se amplifica. Mult timp ea şi-a ocultat opera. Diego însă, infidel şi devorator cum era, nu pierdea niciodată din vedere artista. Crea pentru ea relaţii, a făcut în Casa Azul un muzeu Frida Kahlo. Mai ales o prezenta excelent: „V-o recomand, nu ca soţ, ci ca admirator entuziast al operei ei. Este acidă şi tandră, dură ca oţelul şi delicată şi fină ca o aripă de fluture, amabilă ca un surâs frumos, profundă şi crudă ca amărăciunea vieţii”.

O curiozitate a colecţiei expuse nu de mult la Bologna, sub titlul Arta mexicană în secolul XX a  existat o sală intitulată Frida Icona Fashion, unde au fost etalate hainele stiliştilor de faimă internaţională inspiraţi de Frida Kahlo, printre care, Gianfranco Ferre, Antonio Marras, Valentino, Christian Lacroix, Jean-Paul Gaultier.

La Casa Azul a Fridei Kahlo

Ce este adorat oare la Frida Kahlo? Figura feministă, femeia rănită, angajamentul politic, artista onorată de suprarealiştii pe care i-a refuzat? Poate nonconformista care s-a dat tot timpul în spectacol? Ori sufletul narcisist şi baroc ce a dus la crearea stilului etnic? Desigur, câte puţin din toate, ca un fel de oglindă familiară a epocii noastre. Şi, de fapt, ce ar fi crezut despre acest fenomenal succes ea care îi califica pe intelectualii parizieni drept „fii de târfă”?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News