Am văzut toate titlurile. Aș putea subsuma acestei teme și pe cele câteva din secțiunea paralelă East of the West, atâta cât e posibil de urmărit din punct de vedere fizic. Orarul unora se suprapune. Am mai scris, mereu trebuie să alegi. În principiu, un critic profesonist se asigură că poate acoperi, în primul rând, competiția.

Acolo se află, întotdeauna, coloana vertebrală a unui festival, chiar dacă și alte secțiuni paralele au juriile lor, au premii importante etc. Revenind la aparent bizara geografie mai sus amintită, nu mi-a fost greu să unesc atâtea locuri de pe acest pământ, să le plasez sub același acoperiș. Niciun selecționer al unui festival generalist nu urmărește teme.

Surori vitrege în filmul lui Damjan Kozole

Criteriile sunt valoarea, noutatea, tonul, încercarea. Viața are, însă, dinamica și legile ei, de aceea nu de puține ori, trăim aceleași sentimente, chiar dacă am părăsit Asia și ne-am instalat, pentru două ore, în America. Da, nu a fost greu să găsesc un numitor comun, în ordine psihologică, filmelor văzute. A fost, însă, nespus de tristă constatarea că presiunea existenței de fiecare zi acționează cu aceeași forță, uneori brutală, alteori subversivă, indiferent de meridian.

Când vezi atâtea povești cu oameni care, s-ar zice, nu au nimic comun, dar care sunt împovărați de aceleași drame subterane, când întâlnești atâția eroi, tineri sau maturi, la o răscruce de drumuri, nu se poate să nu te gândești la ceea ce se petrece în curgerea timpului nostru. Nu este nevoie de mari și tragice răsturnări în destinele indivizilor pentru a fi marcați de această realitate căreia, uneori, nu îndrăznim a-i spune pe nume. Un alt nume, similar în semnificație cu cel de titlu : dificultatea de a trăi.

O descoperire. Filmul  Mosaic Portrait

E un rău al vremii noastre, un alt mal du siècle, deloc romantic, care bântuie prin filmele lumii, detectabil cu condiția ca psihologii, sociologii să țină seama de cinematograful acestei planete, nu de vârfurile vizibile ale industriei de performanță. Milan, protagonistul filmului Let There Be Light (Slovacia) este doar unul dintre miile de bărbați care au ales să plece în străinătate pentru a oferi familiei sale o viață puțin mai lipsită de griji.

Întoarcerea acasă, într-o mică vacanță de Crăciun, cu gândul la toate ritualurile de sărbătoare dintr-o localitate măruntă, va fi, însă, dată peste cap de descoperirea a ceea ce ascundea fiul său mai mare: apartenența la o organizație paramilitară și implicarea în sinuciderea unui coleg. După remacabilul său debut cu Eva Nova de acum trei ani, regizorul Marko Skop revine cu această dramă numai nuanțe și sugerări despre asumarea responsabilității și fragilitatea raporturilor părinți-copii în zilele noastre.

Vvezi și: EXCLUSIV Karlovy Vary 2019. Iubiri răsplătite

Distanță uriașă până în China, dar numai una spațială, pentru că și tatăl din filmul lui Zhai Yixiang Mosaic Portrait, un însingurat om de munte care își caută de lucru prin împrejurimi, se va trezi în fața unui realitîți dureroase : fiica sa de numai 14 ani este însărcinată. Viol ? Consimțire ? Nimeni nu se interesează de starea copilei, de ceea ce trăiește. Toată lumea, tatăl, școala și, mai ales, un ziarist de invstigații nu vor decât să afle făptașul, după ce fata aruncă un nume. Eroinei nu-i rămîne decât să trăiască așa cum a făcut și până acum, în lumea ei, bântuită de fantasme, cu o evidentă respingere a curiozității maladive a maturilor din jur.

Un nume de reținut: cineasta filipineză Dwein Baltazar,  filmul Ode to Nothing

Autorul, aparținând celei de a 6-a generații de cineaști din China, conform istoriografiei locale, își definește filmul ca fiind și unul al opozițiilor binare : « Dincolo de narațiunea propriu zisă, el conturează raporturile dintre urban și rural, diferența dintre civilizație și sălbăticie, dintre bărbat și femeie, dintre abuzați și abuzatori și, până la urmă, diferența dintre mine și tine ». Unul dintre cele mai puternice filme ale festivalului, de un realism crud, dar și traversat de un curent magic, Mosaic Portrait poate aspira la un premiu. Înstrăinarea filială este tema comună și a filmelor El hombre del futuro și Half Sister. Unul - cu personaje de la capătul lumii, din Patagonia (coproducție Chile – Argentina), celălalt - mai aproape de noi, din Ljubliana (coproducție Slovenia, Macedona, Serbia).

Vezi și: EXCLUSIV Karlovy Vary 2019: Fără ură și părtinire

Primul autor, Felipe Rios, debutant, este interesat de absența comunicării dintre un tată și o fiică, regăsiți din întâmplare, dornici să refacă punțile apropierii, emoționant de stângaci fiecare. Cel de al doilea autor, slovenul Damjan Kozole, câștigător al premiulu pentru regie acum trei ani cu Nightlife, a revenit cu un film pe care l-am putea numi tot al regăsirii, după o mai lungă și înverșunată distanțare, a două surori vitrege. Nimeni nu le-a putut reconcilia, chiar dacă motive reale ale respingerii nu există.

Temperamente agresiv opuse, fără un sprijin afectiv în familile disfuncționale, singura lor șansă de a fi împreună a fost descoperirea reciprocă. Viața le-a obligat să înfrunte încercări cărora numai împreună le-au putut face față. Figura « tatălui absent » opțiune a filmelor amintite până acum, domină cea de a treia creație a cuplului de cineaști bulgari Kristina Grozeva și Petar Vâlcianov, intitulat chiar Tatăl (Bashtata /The Fatther).

Autorii a două prime mari succese care au circulat prin lume acumulând premii, Lecția și Glory, încheie acum o trilogie inspirată de fapte reale. Numai că, dacă celelalte puteau fi încadrate și ca fiind extrase din rubricile de știri ale televiziunilor, cel de acum își are sursa de inspirație în chiar familia autorilor. Poate de aici și un ușor sentiment de neîmplinire a unor așteptări, obișnuiți fiind cu forța primelor două tiltluri, cu pregnanța fundalului socio-politic.

Vezi și: EXCLUSIV Karlovy Vary 2019. Ghicind viitorul într-un Glob de cristal

Tatăl este mai degrabă un studiu al refugiului într-o lume desprinsă de realitate, așa cum îl trăiește un bărbat în vârstă, după moartea soției sale. Tristețea concurată de absurdul comicului deschid filmul. pentru a le regăsi, pe parcurs, în diferite ipostaze. Chiar dacă omul a luat-o razna, dorința sa, alimentată de credința babelor cu tehnologia la zi, de a filma moarta, de a vorbi cu ea la telefon, chit că se află pe lumea cealaltă, spune multe despre distorsiunile zilelor noastre.

Oricât ar fi de lunatic bătrânul, o întrebare își face loc : nu cumva în cliple sale de luciditate refuză cu obstinație să se gândească și la altcineva, mai ales la fiul său, căruia i-a dat atâta bătaie de cap, acesta din urmă fiind el însuși asediat de neînțelegeri conjugale ? Se comunică în mai toate filmele cu cine vrei și nu vrei, inclusiv cu lumea cealaltă, numai cu cei cu care ar trebui să schimbi o vorbă omenească nu prea. Sau mai deloc. Bântuie vântul singurătății prin istoriile de pe ecran.

Tată și fiu în filmul bulgar Tatăl

Nu este de mirare că eroina filmului filipinez Ode to Nothing, proprietara unui Funeral shop, stă de vorbă cu cine îi este mai aproape, cu cadavele pe care le dichisește pentru marea călătorie. Noroc că, într-o bună zi, găsește la ușă o femeie moartă, de nimeni revendicată. Cineva ascultător fără condiții, nu-i așa ? Povestit astfel, doar astfel, filmul semnat de regizoarea Dwein Baltazar poate părea doar sumbru – cinic.

În realitate, filmat în repetate, splendide « cadre în cadru », într-un anotimp ploios fără sfârșit, straniul Ode to Nothing este halucinant de frumos. Vom vedea mâine preferințele juriului din care fac parte și cunoscutul regizor ucrainean Serghei Loznitza, criticul și teoreticianul francez Charles Tesson, directorul secțiunii La semaine de la critique de la Cannes, specialist în cinematograful asiatic, scriitorul ceh Stepan Hulik, cineasta palestiniană Annemarie Jacir, ale cărei prime trei filme au reprezentat țara sa la Oscaruri și actrița greacă Angeliki Papoulia, interpreta preferată a celebrului conațional Yorgos Lanthimos.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News