Anunțul a fost făcut de ziarul Libertatea unde Iulia Marin lucra.

„Marți, 18 martie, polițiștii Secției 21 din Capitală și proprietara apartamentului în care locuia au găsit-o pe colega noastră fără suflare. Ea locuia singură în zona Uverturii din cartierul Militari. Cauzele decesului vor fi stabilite de medicii de la Institutul Național de Medicină Legală (INML) în următoarele zile. Născută pe 30 aprilie 1990 la Pitești, Iulia Marin s-a remarcat, încă din primii ani de presă, prin duetul care desăvârșește un jurnalist. Scria simplu și frumos.  În 11 ani de meserie, ea a trecut pe la Adevărul, PressOne, Recorder, Gândul și Libertatea.

A început cu texte din sfera politică la Adevărul. Primul, pe 19 septembrie 2012, din politica externă. Legat de actele de tortură din închisoarea gruzină Gldani, care au declanșat proteste serioase în Georgia. A trecut apoi la PressOne, unde, în 2015, a descoperit cine a fost femeia în rochie albastră. Izabela Odor, cercetătoarea luată pe sus de mineri pe 14 martie 1990. Imediat după ce-a împlinit 28 de ani, Iulia a ajuns la Recorder. Aici, n-a iertat pe nimeni la mitingurile electorale. Nici paradisul roșu de la Căcâna, nici nimicul în variantă galbenă, nici „mama voastră de visători” USR-PLUS. La Libertatea s-a mutat în prima săptămână a stării de urgență COVID-19, în martie 2020.

Și a trecut de la investigat achizițiile din pandemie la vaccinările peste rând și tema războiului din Ucraina. Așa a văzut măreția munților Tatra, pe care i-a pozat prin geamul murdărit de un drum București – Presov. Apoi a postat imaginea pe rețelele de socializare. Aici, Iulia avea un alt dialog cu publicul ei, în afara celui de ziar, informativ. Vorbea deschis despre lupta cu depresia, pe care a înfruntat-o ani de-a rândul, scrie Libertatea.

Iulia Marin a fost colega mea de facultate. Eram în același an la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, la Universitatea din București. Amândouă eram născute în aceeași zi și același an. Pe 30 aprilie, ar fi împlinit 33 de ani. Ne scriam doar de zilele noastre de naștere, dar o admiram și îi citeam mereu textele. Iulia Marin era un talent mare. Avea o scriitură extraordinară. Lumea asta a fost prea mică pentru ea. Ar fi meritat mai mult, ar fi meritat să o știe și mai multă lume pentru emoția cu care scria.

I-am scris când i-am văzut prima semnătură pe un articol, undeva prin 2012:

Bună, Iulia. Te felicit pentru prima semnătură. Mi se pare foarte tare şi am considerat să îţi zic asta printr-un mesaj privat. Să ai cât mai multe semnături şi, mă rog, cele mai bune materiale de presă.

Mersi mult, Anca, sa avem spor si bafta amandoua, sa mearga treaba struna. Te pup!

VEZI ȘI: De ce moartea Iuliei Marin, jurnalista de 32 de ani, este o lecție pentru anumiți preoți - https://www.dcnews.ro/de-ce-moartea-iuliei-marin-jurnalista-de-32-de-ani-este-o-lectie-pentru-anumiti-preoti_912939.html

Și da, cât timp a trăit, a avut printre cele mai bune materiale din presă.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Vă invităm să citiți ultimul text pe care l-a postat pe pagina sa de Facebook, pe 11 aprilie:

Număr, uneori, pe degete zilele ”bune”. Zilele in care ma simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: “Nu renuntati, veți găsi antidepresivul potrivit”.

E greu și sa nu renunți. Al cincilea - sau al șaselea? - antidepresiv in mai puțin de patru ani vine la pachet cu speranțe noi și, pana acum, zero efecte adverse. Dar stau și ma întreb daca nu cumva ma pregătesc pentru o noua dezamagire, vreun efect placebo, cine mai știe? Stau și ma gândesc ce bizar e ca viața mea toată depinde de câteva zeci de miligrame dintr-o substanța de care abia am auzit. Și, când zic ca viața mea toată, nu e nicio exagerare. Am ajuns in punctul in care îmi e rusine sa mai vorbesc despre depresie sau sa o invoc, in punctul in care nu mai înțeleg ce e in neregula de nu mai pot funcționa.

“Ca înainte”, îmi șoptește creierul meu. Sau măcar ca intr-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot îndepărtează. Am ajuns sa urăsc însuși termenul de “depresie”. Îl reneg adesea, ma mint singura, ascult muzica, fac orice ca sa schimb aceasta stare. Și ea nu se schimba decât foarte rar. “Nu renuntati, antidepresivul asta mi-a schimbat viața”, a scris cineva despre substanța pe care o iau acum, de cateva zile. Aștept, aștept de patru ani sa am din nou pasiune pentru ceva. Sa nu simt greutate, orice as face. O greutate atat de dificil de descris in cuvinte.

“Îți va plăcea pastila asta, ajuta și la concentrare, e și pe anxietate”, mi-a spus medicul meu. Îmi doresc sa imi placa. Sa ma ”ajute”. Sa ma trezesc zambind, ca “înainte”. Sa pun putina pasiune in ce fac, măcar putina. Măcar din când in când, sa nu ma mai ascund in spatele unei stări care nu vrea sa plece. Nu vrea, și pace. “Nu renuntati, pastila asta mi-a redat plăcerea de a trai”. Citesc toate forumurile, in timpul meu liber, și vreau sa le cred. Sa cred ca exista din nou plăcere, fie si dintr-o pastila. Dar, la naiba cu toate astea, azi a fost o zi buna, placebo sau nu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News