Noilor generații din Balcani le este dor de epoca pe care nu au trăit-o niciodată, când țările din regiune făceau parte din aceeași mare familie: Iugoslavia.

În vremuri de inflație record și facturi mari de gaz și electricitate, nostalgia pentru trecut este un sentiment destul de comun, în special în rândul persoanelor în vârstă.

Dar Iugonostalgia, termen inventat pentru a indica nostalgia pentru fosta Iugoslavie, pare să aibă motivații mai profunde decât simpla comoditate economică a ”vremurilor bune”, atât de mult încât mai mulți tineri care trăiesc acum în țările din Balcanii de Vest par să simtă lipsa unei epoci pe care nu au trăit-o niciodată. Sunt anii în care fostul mare stat socialist a fost guvernat de președintele Josip Broz, mai cunoscut în întreaga lume ca mareșal Tito.

Fără îndoială, mulți simt lipsa ”măreției” fostei țări renumite în întreaga lume și înlocuite cu state mici, dintre care unele s-au divizat și mai mult după ”balcanizarea” Iugoslaviei (cum ar fi Serbia și Muntenegru) sau care s-au făcut deja și-au schimbat numele în scurta lor istorie independentă (cum ar fi fosta Macedonia, care astăzi se numește Macedonia de Nord).

Un raport al cotidianului britanic The Guardian citat de Europa Today face un bilanț al fenomenului nostalgiei pentru perioada istorică care merge din 1945 până în 1992, când Iugoslavia s-a dizolvat mai întâi în cinci, apoi în șapte state mici, dând naștere neologismului ”balcanizare” tocmai pentru a defini fragmentarea unei comunități în multe realități mai mici, adesea în conflict între ele.

81% dintre sârbi cred că împărțirea fostei Iugoslavii a fost rău pentru țara lor

De altfel, din ”moartea” fostei Iugoslavii s-au născut mai multe țări: Slovenia și Croația, ambele făcând parte din Uniunea Europeană, dar și Serbia, Muntenegru, Macedonia de Nord, Kosovo și Bosnia și Herțegovina.

Potrivit unui sondaj recent, 81% dintre respondenții din Serbia spun că cred că împărțirea fostei Iugoslavii a fost rău pentru țara lor. În Bosnia și Herțegovina, 77% împărtășesc acest sentiment. 

Chiar și în Slovenia, care a fost prima țară din fosta Iugoslavie care a aderat la UE, 45% dintre oameni încă spun că balcanizarea fostei republici socialiste ”nealiniate” nici cu SUA, nici cu URSS a fost dăunătoare. Doar 10% dintre respondenții la sondaj din Kosovo regretă vremurile când Pristina nu era altceva decât capitala unei regiuni autonome. 

Pentru Larisa Kurtovic, un antropolog politic de la Saraievo care studiază identitatea post-iugoslavă a Bosniei, termenul de Iugonostalgie este inadecvat. 

”Nostalgia implică un fel de melancolie sau dor”, a spus ea pentru The Guardian. Kurtovic susține că sentimentul cel mai împărtășit printre presupușii ”nostalgici”, în special printre cei mai tineri, este un mod mai critic de a privi istoria fostei țări, evaluând atât laturile sale pozitive, cât și cele negative.

Iar unitatea țărilor care sunt acum independente (și dintre care unele sunt în conflict între ele) trebuie să se numără cu siguranță printre aspectele care lipsesc.

Cum arăta Iugoslavia lui Tito, comparativ cu România lui Ceaușescu: "Chiar el îi îndemna să plece la muncă în Occident. Dolarul și marca germană circulau în paralel cu dinarul"

În vara anului 1965 am petrecut aproape o lună în Iugoslavia, unde tatăl meu avea o bursă de studii, numită în limbajul de atunci „specializare”. Sosirea la Belgrad începea cu o dezamăgire: gara Beograd Dunav era mai mică şi mai urâtă decât gara Brăilei sau a Craiovei. Însă oraşul era nespus de animat. De trei ori mai mic decât Bucureştiul ca suprafaţă şi populaţie, fără arterele sale largi şi opulentele cartiere de la Şosea, aşezat la confluenţa Dunării cu Sava, Belgradul avea un ritm dinamic. Pe străzile sale înclinate, unele în pantă abruptă, suiau şi coborau vijelios autobuze englezeşti Leyland şi automobile mai numeroase şi mai variate decât în Bucureşti. Circulaţia era dirijată de agenţi care evocau filmele americane, îmbrăcaţi în pantaloni subţiri, cămăşi uşoare cu mânecă scurtă, insigna de metal în piept, şapca cu cozoroc alb din plexiglas… Albe le erau şi mănuşile. Surprinzătoare mi se păreau marcajele albe, „zebrele” pentru pietoni, semafoarele comutate automat, întrucât la Bucureşti agenţii de circulaţie asudau în nişte cabine cilindrice poreclite „borcane” şi schimbau de acolo luminile stopului.

Viu colorate erau vitrinele, parasolurile magazinelor şi ale cafenelelor, mesele, scaunele, variatele sorturi de îngheţată care ţâşneau ca un sfredel din maşinile automate italiene, umplând în câteva secunde spiralele cornetelor în care erau servite clienţilor. Policrome erau siropurile naturale, şerbeturile, fructele zaharate din cofetării, unde existau batoane de ciocolată de jumătate de kilogram produse sub patent elveţian. Colorate erau, de asemeni, frontispiciile cotidienelor în peste 20 de pagini – cele româneşti aveau doar patru, copertele revistelor locale şi străine. Standurile expuneau ultimele numere din „The Times”, „Der Spiegel” şi „Paris Match”, iar în librării se găseau traduceri din Lolita şi Doctor Jivago, interzise în România… Firmele occidentale îşi desfăceau marfa în magazinele propriilor reprezentanţe; dolarul şi marca germană circulau în paralel cu dinarul şi nimeni nu risca puşcăria pentru deţinere de valută. Marxismul nu se preda în licee şi nici nu era obligatoriu în universităţi. Presa şi programele radiofonice luau în derâdere inflaţia, fiscalitatea şi alte subiecte asemănătoare, inabor­dabile în ţările satelite Uniunii Sovietice.

Intangibilă era doar persoana lui Tito, care apărea uneori la telejurnal în costume croite impecabil, majoritatea albe sau foarte deschise la culoare, degajat, uneori cu o ţigară de foi între degete. El îi lăsa şi chiar îi îndemna pe muncitorii iugoslavi să plece la lucru în Occident şi tot el ţinuse ţara la distanţă de CAER şi de Tratatul de la Varşovia, aşezând-o între cele două blocuri militare rivale, în mişcarea ţărilor „nealiniate”. Politica sa originală, nonconformistă pentru un lider care se declara comunist, pe lângă notorietate şi generoase credite occidentale, îi atrăsese mânia lui Stalin, care încercase chiar să-l asasineze. La începutul anilor ’50, caricaturi în „Scânteia” şi „Urzica”, dar şi un panou imens amplasat în Piaţa Romană din Bucureşti îl înfăţişau pe Tito în ipostază de „lacheu al imperialismului”, lustruind pantofii preşedintelui Truman, care îi zvârlea câteva monede…

Dacă în 1965 singurele imobile din Bucureşti depăşind zece etaje erau câteva clădiri interbelice şi blocurile „Gioconda” şi „Union”, în cartierul Noul Belgrad existau imobile cu structura şi faţada de aluminiu cu 20-25 de niveluri. Am mers pe muntele Avala, aflat la circa 30 de kilometri de Belgrad. Sculptorul Ivan Mestrovici, autorul statuilor regilor Carol I şi Ferdinand, cioplise la Avala, pe un platou înalt, un panteon al statului iugoslav întemeiat la 1918: şase cariatide simbolizând provinciile constitutive ale Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor... Citește mai mult AICI.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News