Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Italia şi pasiunea efervescentă pentru operă
Autor: Magdalena Popa Buluc. Corespondenţă din Italia | Categorie: Cultura
Zubin Mehta a dirijat opera Răpirea din serai
Milano, Bologna, Verona. În mod tradiţional în interiorul acestui triunghi există cea mai efervescentă pasiune pentru operă din Italia. Teatro alla Scala, Teatro Communale şi Arena au propus în aceste zile tipuri de spectacole foarte diferite.
La Scala, opera ca nostalgie
Sunt celebraţi 20 de ani de la moartea lui Giorgio Strehler, 70 de ani de la debutul său în teatrul muzical (chiar la Scala, cu La Traviata, în 1947, montând apoi peste 35 de spectacole), un omagiu adus scenografului Luciano Damiani la 10 ani de la dispariţia sa. S-a reluat pentru acest moment retrospectiv unul dintre spectacolele mitice din trectul Operei, al lui Strehler şi al istoriei moderne a operei: Die Entführung aus dem Serail (Răpirea din Serai), care a avut “premiera” la Salzburg în 1965, la Scala în 1969, şi a fost văzut şi revăzut în atâtea alte locuri. Dar el rămâne o minune.
Răpirea din serai şi geometria dragostei
În 1965, punerea în scenă a lui Strehler a fost considerată o paradigmă, menită să facă şcoală. Astăzi ea apare şi mai frumoasă prin simetrie şi abstracţiuni care se dovedesc nu numai un model de gust, cultură, eleganţă şi puritate, dar şi o parodie autoironică a manierismului care le-a generat.
Jocul siluetelor, cu cântăreţii luminaţi când recită şi în contre-jour când cântă, cu melancolia mozartiană în geometria dragostei, cu marea renunţare a “turcului generos”, pentru a-l aminti pe Rameau…
Omagiu lui Strehler la Scala
În anii 60, se descopereau abisuri psihologice şi erotice până atunci neaşteptate. Spectacolul lui Strehler a fost o capodoperă. El a fost repus acum în scenă la Teatro alla Scala de Mattia Testi şi dirijat de aceeaşi baghetă de acum jumătate de secol, a lui Zubin Mehta, cu aceeaşi melancolie deziluzionată şi afectuoasă în acelaşi timp, poate doar un pic mai crepusculară odată cu trecerea timpului. Şi cu o eleganţă vieneză, cu delicateţe, cu infailibile nuanţări, care au depăşit evoluţia cântăreţilor.
S-au remarcat Maximilian Schmitt în Pedrillo, Cornelius Obonya în Selim şi mai ales, Sabine Devieilhe în Blondchen, văzută drept o candidată posibilă într-o imposibilă succesiune a lui Nathalie Dessay.
Răpirea din Serai, o operă romantică şi nostalgică
A fost minunată evoluţia celor doi tenori, Mauro Peter în rolul Belmonte şi Maximilian Schmitt în Pedrillo. Au încântat sopranele Lenneke Ruiten, care a întrupat-o pe Konstanze, şi Sabine Devieilhe care i-a dat viaţă lui Blondchen. Cvartetul lor de la sfârşitul actului II este, indiscutabil, o interpretare antologică, prin acrobaţiile vocale ale lui Ruiten.
Spectacolul a fost recompensat cu aplauze puternice, chiar dacă spectatorii nu mai sunt cei din 1965 şi nici chiar Mozart a cărui percepţie s-a schimbat. Această eleganţă, această perfecţiune pe care o consideram mozartiană este văzută acum mai profundă, mai ambiguă, mai veselă şi mai crudă în acelaşi timp.
O elegantă vieneză în Răpirea din serai
Această Răpire este acum, potrivit unui critic, o foarte frumoasă, încântătoare piesă de muzeu, poate cea mai reuşită a unui teatru care are ambiţia de a deveni el însuşi un muzeu.
La Teatro Communale din Bologna, opera ca one man show
Opera din Bologna a pus în scenă Lucia di Lammermoor, opera în trei acte pe libretul lui Salvadore Cammarano, inspirat din The Bride of Lammermoor, cu care Gaetano Donizetti a inventat melodrama romantică italiană. La pupitru, dirijorul teatrului, Michele Mariotti, care a reuşit una dintre cele mai frumoase interpretări, fără a greşi măcar o notă, chiar şi în momentele mai puţin captivante ale partiturii, cum ar fi povestirea lui Normanno, interpretat excelent de Gianluca Floris, sau aria lui Enrico. Mariotti nu caută efecte, crede în Donizetti, în muzica lui devastatoare din punct de vedere sentimental, în teatralitatea lui extrem de rafinată, în romantismul lui delirant, ingenuu şi sincer, irezistibil. Emoţionantă, Verranno a te sull’aure, aşa cum o dirijează Mariotti, care gândeşte la milimetru dinamica şi coloritul orchestrei.
Ştefan Pop şi Irina Lungu în Lucia di Lammermoor
Pentru regizorul Lorenzo Mariani, Lucia di Lammermoor este o dramă de o violenţă extremă, fără o rază de lumină sau de speranţă. Acţiunea este mutată în anii 30 ai secolului XX, în perioada dintre cele două războaie mondiale. O epocă de criză profundă, de instabilitate economică şi socială, de dezordine morală care generează violenţa.
Protagoniştii montării de la Bologna trăiesc mereu în spaţii închise. De la ferestrele enorme se întrevede o natură ostilă, cenuşie, copleşitoare, care se colorează cu un verde al speranţei aproape iluzoriu în momentul ariei Verranno a te sull’aure.
Lucia di Lammermoor, o dramă de o violenţă extremă
De remarcat faptul că opera a fost montată, cum rar se întâmplă, în forma practic integrală.
Un mare succes pentru Stefan Pop, care a fost cel mai apreciat cântăreţ al serii, conferind personajului Edgardo o intensă expresivitate. Au fost răsplătite cu aplauze la scenă deschisă fumoasa sa voce de tenor şi puritatea interpretării, unii critici afirmând că Stefan Pop ar putea deveni un bun tenor donizettian.
Irina Lungu în Lucia di Lammermoor
A fost recompensată de public şi interpretarea Irinei Lungu, care în toamna trecută a evoluat la Bologna în rolul Gilda din Rigoletto. Spectatorii au aplaudat bogăţia timbrală, registrul acut, chiar dacă acesta nu a fost întotdeauna impecabil, şi agilitatea în pasajele de coloratură. E drept, au existat şi voci critice privind expresivitatea sub nivelul aşteptărilor, exceptând scena nebuniei, în care frazarea şi declamaţia s-au dovedit emoţionante, chiar dacă n-au fost sublimate cu aceeaşi forţă în belcanto.
Lucia di Lammermoor
Problema stilului s-a pus, în mod surprinzător, cu Marcus Werba, considerat unul dintre tenorii cei mai rafinaţi şi inteligenţi ai timpului nostru, care în această montare şi-a pierdut incisivitatea.
La Arena, opera ca spectacol
Arena din Verona şi-a început cea de a 95-a ediţie cu Nabucco, drama verdiană compusă pe libretul lui Temistocle Solera în regia lui Arnaud Bernard. La pupitru a fost Daniel Oren, care, din 1984, a condus magistral soliştii, Orchestra şi Corul Arenei din Verona.
Nabucco la Arena din Verona
Punerea în scenă a lui Bernard mizează pe contrastul dintre acţiunea povestită în operă, conflictul între Babilon şi Ierusalim, şi istoria Italiei în anii agitaţi ai Risorgimento-ului. Această viziune profund legată de Italia secolului al XIX-lea este sugerată de muzică şi de libret şi este proprie anilor în care Verdi a compus Nabucco, opera devenind în imaginarul colectiv un titlu patriotic prin excelenţă, cu al său Va’, pensiero care se percepe ca un imn ridicat renaşterii naţionale. Bernard apelează la această interpretare, pentru a face drama mai istorică, mai umană şi verosimilă. Motiv pentru care, în actul II, Nabucco nu va fi lovit de fulger, ci va deveni alegoria unui om politic, victimă a unui atentat din partea revoluţionarilor înarmaţi cu puşti.
George Ganidze în Nabucco
Primul act este limpede, cu bătălia, caii, tunurile şi Kaiserul. Apoi transpunerea a devenit uşor confuză, este dificil să înţelegi cine este fiecare personaj pentru că acţiunea este plasată la Scala unde este reprezentată opera şi avem, în consecinţă, un teatru în teatru. Publicul a aplaudat frumoasa reconstituire a Teatrului alla Scala, de către laboratoarele Arenei, care şi-au onorat astfel tradiţia.
Excelent Corul în Va pensiero, care a fost bisat.
Tatiana Melnychenko în Nabucco
Nu au convins în măsura în care era de aşteptat soliştii Stanislav Trofimov, în rolul Zaccaria, Tatiana Melnychenko, cu unele căderi ale vocii, sau George Gagnidze, (Nabucco) cu o interpretare corectă, dar lipsită de emoţie.
Nabucco, un spectacol plasat în epoca Risorgimento-ului
La Arena din Verona nu mergi să asculţi muzica, ci pentru spectacol. Totul trebuie să fie simplu, accesibil publicului nesofisticat, şi destul de pedagogic, dar foarte bine realizat ca spectacol. Exact ca acest Nabucco aflat între manualul de istorie şi Disneyland. Păcat într-o oarecare măsură, mai ales că scenografia lui Alessandro Camera este o capodoperă. Aşa cum s-a spus, “o operă de ascultat cu privirea”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
