Un băiat cu părul blond și ochii verzi deschide poarta albastră a casei părinților lui pășind în stropi de ploaie și urme de zăpadă devorate de soarele galben, ascuns printre norii cenușii.

Băiatul slab și pirpiriu se ascunde în pufoaica mamei trecând pe lângă grupuri de oameni care se grăbesc către capătul străzii, de unde se aud voci puternice ale celor care au tăcut prea multe vreme.

E amintirea mea despre decembrie 1989 și despre oamenii îmbrăcați cu pufoaice groase, de șantieriști, care au intrat cu încredere într-o lume nouă pentru care nu au fost pregătiți și care a adus prea multă dezamăgire.

Din acel moment, românii aparent erau liberi să își urmeze destinul în democrație. În primii ani, fiecare român a încercat după posibilități să aducă acasă cât mai multe perechi de blugi și kilograme de portocale, pachete de Kent și de cafea, precum și alte produse de larg consum. Voiam să recuperăm rapid deceniile de lipsuri și să ștergem într-o clipă efectele foamei permanente. Îmi aduc aminte fascinația pe care o aveam pentru pâinea întreagă și albă cumpărată fără cartelă.

Și apoi realitatea ne-a lovit încă o dată, pufoaicele au dispărut și împreună cu ele și locurile de muncă, iar cartierul copilăriei mele se întuneca iarna de fumul scos de sobele celor rămași șomeri, care își ardeau cizmele de cauciuc.

Copiii înghețați de frig, plini de funingine alergau prin spatele blocurilor căutând lemne sau orice putea să ardă în sobele de tablă. Cumplit e că după 26 ani sărăcia e parcă mult mai mare și orașele României au fost distruse de o tranziție fără sfârșit.

Atunci când speranța într-o viață mai bună, în orașul tău, alături de familia ta, a dispărut, părinții, frații, surorile și copiii noștri s-au risipit în lumea întreagă.

Au plecat sătui de România, care pe unde a putut doar să poată trimite bani celor rămași acasă, forțați să supraviețuiască într-o țară pierdută în meandrele concretului.

Cu timpul am înțeles că victoria tinerilor în 1989 e nevoie să fie susținută printr-o participare activă în viața comunității, prin exercitarea dreptului la vot dar și prin implicare în procesul decizional.

Democrația înseamnă mult mai mult decât prezența la vot o dată la fiecare 4 ani. E un mod de viață care se construiește în timp prin implicarea unui număr cât mai mare de cetățeni. Atât timp cât cetățenii nu se implică în viața comunității, deciziile sunt luate doar de către cei care au făcut din politică o meserie și o afacere de familie.

Acțiunile concrete ale cetățenilor contează, pentru că momentele importante nu sunt doar la alegeri. Am certitudinea că tinerii pot să facă diferența și pot să schimbe comunitatea în care trăiesc prin participare și prin conștientizarea că de ei depinde crearea unei lumi mai bune. Am văzut tineri care aleg zi de zi să nu rămână indiferenți și să contribuie la construirea unei societăți de care România are nevoie.

Copiii din 1989, generația crescută în libertate după 1990 a făcut pasul către o implicare directă prin participarea la alegerile din acest an în calitate de candidați. Asistăm la o nouă revoluție a tinerilor care pot și vor să schimbe România pentru că au conștientizat că fără forța și energia celor ca noi, eforturile românilor pentru o viață mai bună rămân fără răspuns.

Am avut nevoie de două decenii și jumătate să învățăm că bătălia pentru apărarea democrației nu se termină niciodată. Democrația nu se servește la porție, exercitarea dreptului la vot nu e o simplă lozincă, este un drept câștigat cu sângele tinerilor, vărsat pe străzile orașelor României.

Ani la rândul s-a vorbit în România despre necesitatea unei alte revoluții radicale care să schimbe din temelii modul de funcționare al statului. Cred că avem nevoie de fapt doar de o revoluție a implicării fiecăruia dintre noi în schimbarea a tot ceea ce nu ne convine.

A venit vreme să nu ne mai plângem de milă și să acționăm împreună pentru transformarea în realitate a visului pe care îl împărtășim: o Românie în 3D, democratică, dezvoltată și demnă.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News