Într-o postare recentă, pe pagina web a Muzeului Național al Literaturii Române, este evocat scriitorul Gheorghe Iova, decedat în 29 iunie, la vârsta de 69 de ani. În subsidiar, pe pagina sa de Facebook, poetul Ioan Es Pop i-a dedicat un poem care s-a bucurat de o largă apreciere din partea celor care l-au citit. Redăm mai jos atât textul MNL, cât și poemul lui Es Pop.

Comunicatul MNLR

„A murit, aseară (29 iunie 2019), GHEORGHE IOVA, cel mai radical textualist underground al „generației 80". Se născuse pe 29 ianuarie 1950 la Săhăteni, județul Buzău. Un unchi al său, fizician, l-a atras către științele exacte; a făcut totuși Literele în perioada maximei destinderi poststaliniste, alcătuind, alături de prietenii Mircea Nedelciu, Gh. Crăciun, Gh. Ene, Emil Paraschivoiu, Ioan Flora (aproape toți defuncți azi...) gruparea neo-avangardistă și experimentală „Noii". Boem și marginal, avizat în materie de textualism german (Helmus Heisenbutell) și francez (Tel Quel), wittgensteinian de cursă lungă și pasionat al filosofiei limbajului, a fost un anarhist subversiv pur sînge; a încercat să dejoace convențiile textului literar și ale „textului social", situîndu-se ex-centric atît față de canoanele literare cît și față de canoanele socialismului real. A lucrat, decenii de-a rîndul, ca liber profesionist și a fost (înainte de orice) liderul informal, maestrul din umbră al optzecismului teoretic. Un „om din subterană" care a ieșit rar la suprafață – bunăoară, în antologiile de grup „Desant '83" și „9 poeți" (înainte de 1989). Volumul experimental „Texteiova" (1992) recuperează scrieri vechi (uneori) de cîteva decenii, ca și seminalul, definitoriul „Acțiunea textuală". Va simula, mai tîrziu, romanul („De cîți oameni e nevoie pentru sfîrșitul lumii") și poezia, în cărți de fapt inclasabile, unde cuvintele de ordine sînt „textul" și „textuarea". Nu era vorba însă (cum s-a spus adesea) de un exercițiu formalist, steril, „ilizibil", ci de o acțiune experimentală pe cont propriu în interiorul puterii limbajului și a relațiilor sale cu societatea; o încercare de a scoate textul de sub controlul oricărei puteri exterioare, al colectivizării și, deopotrivă, al comercializării. „Efectul Iova" asupra literaturii române postbelice, în varianta sa radical-experimentală și „neo-autenticistă", a fost mai important decît s-ar crede. Nu numai opzeciștii, ci și unii poeți anteriori (Angela Marinescu) sau ulteriori (Ioan S. Pop, douămiiștii) au intrat în raza de influență a acestui revoluționar al limbajului. Iova era un om și un scriitor liber, rebel, dificil, ciudat, cu un anumit demonism (foarte... uman), care scăpa mereu printre degete. Un Iov, în felul lui. Cu el dispare nu doar un „desantist" de pondere (încă unul...), ci și omul din avangarda teoretică și practică, textuală și existențială, a optzecismului.

Dumnezeu să îl odihnească în liniște și pace!"

Fotografii: Doina Iova, arhiva personală a familiei scriitorului Gheorghe Iova; Dan Vatamaniuc, arhiva MNLR

Poemul lui Ioan Es. Pop:

iov. iova. iona. ion

la început a fost sfîrşitul. apoi agonia. apoi uscatul.
apoi, pe 16 noiembrie, l-am văzut pe iova trecînd aplecat
prin intersecţia victoriei cu lemnea. era vinerea şi era seară.
acum, ascultă: n-aveam bani şi voiam să uit. l-am ajuns pe iova,
i-am cerut lui iova bani şi iova a tăcut.
pesemne era-n divorţ pe atunci, pen' că şi-a luat deodată
cununa de spini într-o mînă şi-a trîntit-o jos ca pe-o căciulă.
ce faci? am zis, lasă-l, a zis bufniţa
şi a trecut peste creştetul lui croncănind,
lasă-l, a zis, resemnare este
numele lui de alint.

azi am fost la ecograf, a zis iova. sînt
locuitorul unei gropi. mi-au văzut-o foarte clar înăuntru.
lasă, am zis, or să ţi-o scoată ei cumva, n-avea grijă, afară,
ei au forcepsuri, au catgut, se ştiu bine la asta,
mai bine hai, dă şi tu o ţigară.

bă, zice, groapa creşte pe zi ce trece. a-nceput
să-nghesuie plămînii şi s-a dat acuma la ficat.
hai atunci, zic, mergem la birt la berbecul şi-o umplem
şi-o să ai o mare la uscat.

nu acum, zice iova. de luni întregi nu mai scriu.
nu mai aştept pe nimeni dinspre megara.
şi orice hîrtie e prea subţire cînd scriu şi se rupe îndată.
ia uite-aici: port mănuşi să nu se vadă, pentru că acum
scriu direct pe mîna mea: e mătuşa mea decedată.
scriu greu. vîr vîrful creionului în piele pînă unde
dau sub ea de mine. scriu cît de-adînc simt eu că trebuie să scriu.
zgîrii ţesuturile, scormonesc în vene, rîcîi în os pînă-aud
grafitul cum îi trece prin sicriu.

scriu numai o literă pe zi. atîta pînă dau de mine. restul
e tăcere. nicio scriere nu se compară cu asta. apoi,
pînă se vindecă pielea deasupra, scriu în palmă, cu scrisul pe dos.
de asta m-a părăsit nevasta: scrisul e dureros.

scriu pînă cînd litera se scufundă sub carne. într-o zi voi fi citit
numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele.
şi de nepătruns. şi cînd mă vor deschide
am să mă mut pe cealaltă parte a mea.
voi rămîne mereu interior. vor căuta. voi rîde.

aşa că hai la megara ori hai la berbecul, bătrîne,
dar astăzi e ultima oară, căci mîine
n-are cum să fie nicicînd mîine.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News