“Privighetoarea”

Blockbuster internațional, cartea anului pe Amazon, locul I în Top Goodreads 2015 la categoria ficțiune istorică, roman în curs de ecranizare, Privighetoarea, de Kristin Hannah a apărut în colecţia Blue Moon a Editurii Litera

„Mi-a plăcut nespus Privighetoarea de Kristin Hannah, o scriitoare americană deosebit de talentată; personaje bine conturate, intrigă excepțională, emoții extraordinare, cine își poate dori mai mult de la un roman?”, mărturisea Isabel Allende

Franța, 1939. În liniștitul orășel Carriveau, Vianne Mauriac își ia rămas-bun de la soțul ei, Antoine, întrucât acesta pleacă pe front. Ea nu crede că naziștii vor invada Franța… și totuși, soldații își fac apariția, mărșăluind în număr mare, în convoaie de camioane și tancuri, în avioane care înnegresc văzduhul și bombardează ținuturile locuite de oameni nevinovați. Când un căpitan neamț își stabilește cartierul general în casa lui Vianne, ea și fiica sa au două opțiuni: fie să locuiască sub același acoperiș cu dușmanul, fie să piardă totul. Fără hrană și bani, deznădăjduită în timp ce pericolul pândește după fiecare colț, tot mai amenințător, Vianne e silită să facă alegeri imposibil de îndurat pentru a-și ține familia în viață.

Sora sa, Isabelle, este o puștoaică rebelă de optsprezece ani, aflată în căutarea unui țel în viață cu toată pasiunea necugetată specifică tinereții. Pe când mii de parizieni se retrag din capitală, trecând prin ororile războiului, ea îl întâlnește pe Gaëtan, un partizan care crede că Franța poate lupta cu naziștii, și se îndrăgostește nebunește de el. Dar când el o trădează, Isabelle se alătură Rezistenței fără a se uita în urmă, și, riscându-și viața zilnic, o salvează pe a altora.

În ciuda diferențelor dintre ele, surorile Vivian și Isabelle au fost mereu apropiate. Mai tânără și mai îndrăzneață, Isabelle trăiește în Paris, în timp ce Viann este mulțumită cu viața în mediul rural francez, împreună cu soțul ei Antoine și fiica lor. Dar, când al doilea război mondial lovește, Antoine este trimis să lupte și Viann se simte izolată astfel încât Isabelle este trimisă de către tatăl lor să fie alături de ea.

Așa cum progresează războiul, este testată legătura dintre cele două surori. Cu viața în schimbare într-un mod îngrozitor, Viann și Isabelle se vor găsi în situația de a se confrunta și de a face față unor situații înspăimântătoare prin curaj și rezistență în fiecare dintre acțiunile lor.

  “Pe cer apăru o paraşută, legănându-se încoace şi-ncolo, iar omul prins de ea i se păru lui Isabelle mic cât o virgulă. Isabelle o tăie prin şirul de copaci în flăcări. Fumul îi înţepa ochii.

 Unde era pilotul?

Cu coada ochiului, zări un punct alb şi alergă într-acolo. Paraşuta zăcea, printre tufişuri, iar aviatorul era încă prins în sforile ei.

Isabelle auzi zgomot de voci - nu erau departe - şi apoi un tropot de cizme. Se rugă la Dumnezeu să fie camarazii ei, veniţi pentru întâlnire, dar n-avea cum să afle. Naziştii ar fi trebuit să fie ocupaţi cu aerodromul, dar nu pentru mult timp încă.

Isabelle îngenunche, desfăcu paraşuta pilotului, o strânse şi fugi cu ea cât de departe putu, îngropând-o cât mai bine sub un morman de frunze uscate. Apoi alergă înapoi la pilot şi, prinzându-l de încheieturile mâinilor, îl tărî în adâncul pădurii.

- Trebuie să stai liniştit. Înţelegi? O să mă întorc, dar să stai fără să scoţi un cuvânt.

- Chiar aşa... am să fac, îi auzi vocea slabă, aproape o şoaptă.

Isabelle îl acoperi cu frunze şi crengi, dar, când se ridică, văzu urmele ei de tălpi pe care le lasase în noroi, fiecare plină cu o apă mocirloasă acum, şi dârele pe care le făcuse târându-l pe aviator. Vălătuci negri de fum o învăluiră. Focul se apropia, arzând tot mai puternic.

Merde! mormăi ea.

Se auzeau voci. Oameni ţipând.

Încercă să-şi cureţe palmele, frecându-le una de alta, dar noroiul îi pătase pielea.

Trei siluete se mişcau printre copaci, venind spre ea.

 - Isabelle, tu eşti? întrebă un bărbat.

 La lumina unei torţe, îi zări pe Henri şi pe Didier, apoi şi Gaeton.

 - L-ai găsit pe pilot? întrebă Henri.

- Da, încuviinţă Isabelle. E rănit.

În depărtare, se auziră lătrături de câini. Naziştii se apropiau. Didier privi înapoi.

- Nu avem prea mult timp. 

- N-o să reuşim să-l ducem în oraş, interveni Henri.

Isabelle luă atunci o decizie rapidă.

- Ştiu un loc aici, aproape, unde îl putem ascunde."

Privighetoarea, a fost publicat în peste 39 de limbi, iar în prezent, un film, al cărui scenariu are la bază acest roman, este în dezvoltare la Tri Pictures Star. 

Kristin Hannah este una dintre cele mai bine vândute și premiate scriitoare cu mai mult de 20 de romane scrise, inclusiv blockbuster-ul internațional, Privighetoarea pentru care s-a clasat pe locul 1 la categoria – Ficțiune istorică – în anul 2015, conform Goodreads.

 

“Parada de Paşte”

 

„Cu stilul său viguros şi emoţionant, Richard Yates pătrunde cu uşurinţă până în profunzimea vieţii personajelor sale... O poveste spusă sobru şi tulburător”, apreciază The New York Times Book Review

 

„Unul dintre cei mai străluciţi romancieri postbelici din Statele Unite. Opera lui continuă să-i delecteze pe cititorii care au norocul s-o descopere.”- Independent

Încă de mici, Sarah şi Emily Grimes se deosebesc foarte mult între ele. Emily o admiră pe sora ei mai mare, mai înţeleaptă şi mai statornică, şi îi invidiază relaţia cu tatăl lor absent, iar, mai târziu, căsătoria aparent perfectă. Calea pe care Emily o alege în viaţă este mai puţin sigură şi convenţională, iar aventurile ei amoroase nu o satisfac cu adevărat. Deşi legătura dintre cele două surori rezistă de-a lungul timpului, treptat, distanţa dintre ele creşte, până când un eveniment tragic le aduce pentru ultima dată împreună, într-o încercare de apropiere.

“Nici una dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viață şi, privind înapoi, li s‑a părut întotdeauna că necazurile au început odată cu divorțul părinților lor. Asta s‑a întâmplat în 1930, când Sarah avea nouă ani, iar Emily cinci. Mama lor, care le îndemna pe fete să o strige „Pookie“, s‑a mutat din New York împreună cu ele într‑o casă închiriată în Tenafly, New Jersey, unde se gândea ea că şcolile aveau să fie mai bune şi unde spera să poată începe o carieră ca agent imobiliar pentru zona suburbană. Până la urmă a dat greş – foarte puține dintre planurile ei de independență au reuşit vreodată –, aşa că au părăsit Tenafly după doi ani, dar perioada aceasta a rămas de neuitat pentru fete.

– Tatăl vostru nu vine niciodată acasă? le întrebau alți copii, iar Sarah sărea întotdeauna să le explice ce însemna un divorț.

– Dar vă vedeți vreodată cu el?

– Sigur că da.

– Şi el unde locuieşte?

– În New York.

– Cu ce se ocupă?

– Scrie titluri de ziar. Scrie titluri de ziar în The Sun din New York. Şi, din felul cum rostea ea acest lucru, reieşea limpede că se cuvenea să fie impresionați. Oricine putea fi un reporter iresponsabil şi extravagant sau un redactor cu muncă anostă de birou; dar să fii tu omul care scria titlurile de ziar! Omul care citea atent ştirile zilei în toată complexitatea lor pentru a identifica aspectele relevante şi care, apoi, rezuma informația în câteva cuvinte bine alese, compuse cu măiestrie ca să încapă într‑un spațiu limitat – acesta se chema că era un jurnalist desăvârşit şi un tată vrednic de tot respectul.

O dată, când fetele au fost în vizită la el în oraş, le‑a plimbat prin sediul ziarului The Sun, unde au putut să vadă tot.

– Prima ediție este gata de tipar, le‑a spus el, aşa că o să mergem jos în tipografie ca să vedem cum iese ziarul; pe urmă, vă arăt cum e sus, la etaj.

A coborât împreună cu ele pe o scară de fier, care mirosea a cerneală şi hârtie de ziar, intrând apoi în subsol într‑o încăpere imensă, unde se vedeau şiruri de rotative înalte. Diverşi muncitori circulau grăbiți încolo şi încoace, toți purtând pe cap nişte coifuri micuțe confecționate din pagini de ziar împăturite complicat.

– Tati, de ce poartă pe cap pălăriile alea de hârtie? a întrebat Emily.

– Păi, ei ți‑ar spune, probabil, că aşa se feresc să nu le intre cerneala în păr, dar eu cred că le poartă ca să pară fercheşi.

– Ce înseamnă „fercheş“?

– O, înseamnă să fii cam ca ursul ăla al tău, a răspuns el, arătând spre o broşă incrustată cu granate, în formă de ursuleț, pe care fetița o purta pe rochie în acea zi şi spera ca el să o remarce. El e un urs foarte fercheş.

Au văzut cum plăcile metalice curbate, proaspăt turnate, reproducând paginile ziarului, erau împinse pe nişte role transportoare pentru a fi bine fixate pe cilindri; apoi, după semnalul soneriei, au văzut cum rotativa a început să tipărească. Planşeul de oțel vibra sub picioarele lor, gâdilându‑le la tălpi, iar zgomotul era atât de asurzitor, încât nu se mai putea discuta: se uitau doar unii la alții şi zâmbeau, iar Emily şi‑a acoperit urechile cu palmele. Fâşii albe de hârtie de ziar treceau în toate direcțiile prin presele de imprimat, iar ziarele complet tipărite ieşeau suprapuse ordonat, într‑un flux rapid”.

Richard Yates s-a născut în 1926, în Yonkers, New York. Când avea numai 3 ani, părinţii săi au divorţat, el şi sora sa rămânând în grija mamei. A servit în armata americană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a scris texte publicitare pentru Remington Rand Corporation şi, pentru o scurtă perioadă în anii ’60, a scris discursurile senatorului Robert Kennedy. Revolutionary Road este primul său roman, nominalizat în 1962 la National Book Award. Este autorul a alte opt lucrări, printre care romanele A Good School, The Easter Parade şi Disturbing the Peace, şi a două colecţii de nuvele, Eleven Kinds of Loneliness şi Liars in Love.

 

“Scurtă istorie a șapte crime”

Pe 3 decembrie 1976, în perioada preliminară alegerilor generale din Jamaica şi cu două zile înainte ca Bob Marley să apară în concertul pentru pace Zâmbeşte, Jamaica!, menit să atenueze tensiunile politice din Kingston, şapte indivizi înarmaţi au luat cu asalt locuinţa cântăreţului. În atac au fost răniţi Marley, soţia sa şi impresarul lui, plus câteva alte persoane. Vinovaţii nu au fost prinşi şi ancheta oficială a rămas prea puţin transparentă, dar pe străzile capitalei jamaicane sângerosul eveniment a căpătat, cu timpul, proporţii aproape mitice.

 

Scurtă istorie a şapte crime, a scriitorului jamaican Marlon James este o explorare în profunzime a acelei perioade instabile şi primejdioase din istoria Jamaicăi şi a urmărilor sale pe termen lung. Marlon James plăsmuieşte cu măiestrie cronica vieţii unui şir întreg de personaje memorabile – asasini profesionişti, lorzi ai drogurilor, jurnalişti, prostituate, agenţi CIA –, pe parcursul a treizeci de ani şi traversând mai multe continente, pentru a le reuni destinele în Jamaica anilor ‘90, radical schimbată. Palpitant şi inventiv, ambiţios şi irezistibil, Scurtă istorie a şapte crime este unul dintre cele mai fascinante şi remarcabile romane ale secolului XXI.

 „Cum am putea descrie monumentala Scurtă istorie a şapte crime? E un roman epopeic în toate sensurile cuvântului: copleşitor, mitic, excesiv şi ameţitor de complex. În plus, e brut, dens, violent, sarcastic, comic, zguduitor şi epuizant – o mărturie a ambiţiei şi talentului prodigios ale autorului”, scrie croniarul de la The New York Times.

„Scurtă istorie a şapte crime este un roman extraordinar despre putere, corupţie şi minciuni. Nu cred că există unul mai bun în acest secol”, nota Irvine Welsh, autorul romanului Trainspotting

Scurtă istorie a șapte crime a fost distins cu Premiul Man Booker 2015. 

“Ascultaţi-mă. 

Morţii nu încetează niciodată să vorbească. Poate din cauză că moartea nici nu e moarte, ci doar un fel de exmatriculare. Ştii de unde vii şi te întorci mereu de acolo. Ştii încotro mergi, chiar dacă ţi se pare că nu mai ajungi niciodată şi eşti pur şi simplu mort. Mort. Pare ceva definitiv, dar e un cuvânt căruia îi lipseşte gerunziul. Dai de oameni morţi de mai mult timp decât tine, care merg întruna, chiar dacă nu se îndreaptă nicăieri, şi îi asculţi cum urlă şi şuieră, pentru că toţi suntem nişte spirite sau ni se pare că suntem spirite, dar de fapt toţi suntem morţi. Spirite care se furişează în interiorul altor spirite. Uneori, o femeie se furişează în interiorul unui bărbat şi se tânguie precum amintirea actului dragostei. Gem şi bocesc tare amândoi, dar pe fereastră se aude ca un şuier sau şoaptă de sub pat, şi copiii mici cred că e un monstru acolo. Morţilor le place foarte mult să stea întinşi sub cei vii din trei motive. (1) În majoritatea timpului noi stăm întinşi. (2) Partea de jos a patului seamănă cu capacul unui sicriu, dar (3) Deasupra ei există greutate, o greutate umană în care poţi intra şi pe care o poţi face şi mai grea, şi asculţi bătăile inimii, în timp ce o priveşti cum pompează, şi auzi şuieratul nărilor, atunci când plămânii lor împing aerul, şi eşti invidios până şi pe cea mai slabă suflare. Eu nu am nicio amintire despre coşciuge. 

Dar morţii nu încetează niciodată să vorbească şi uneori cei vii aud. Asta voiam să spun. Când eşti mort, vorbirea e doar o digresiune şi un ocoliş, nu poţi decât să rătăceşti şi să cutreieri o vreme. Ei bine, cel puţin asta fac ceilalţi. Ce vreau eu să spun e că morţii învaţă de la morţi, dar asta e ceva complicat. Eu aş putea să mă ascult pe mine însumi, în timp ce susţin în continuare faţă de oricine vrea să asculte că nu am căzut, ci am fost împins peste balconul hotelului Sunset Beach din Montego Bay. Şi nu pot să spun ţine-ţi fleanca, Artie Jennings, pentru că în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, trebuie să-mi adun la loc capul ca un dovleac zdrobit. Şi chiar în timp ce vorbesc acum, parcă aud cum suna ce spuneam atunci, pricepeţi ce vreau să zic, exaltaţilor? În sensul că viaţa de apoi pur şi simplu nu e o scenă animată, un bairam meseriaş, Daddy-Q, îi vezi pe spilcuiţii ăia de la intrare? Ei n-ar pricepe deloc, şi n-am altceva de făcut decât să-l aştept pe bărbatul care m-a ucis, dar el nu vrea să moară, îmbătrâneşte tot mai mult şi îşi schimbă soţiile cu unele tot mai tinere, prăseşte o grămadă de băieţi înceţi la minte şi distruge complet ţara asta. 

Morţii nu încetează niciodată să vorbească şi uneori cei vii aud. Uneori, dacă îl prind exact când ochii încep să-i zvâcnească în somn, el îmi şi răspunde, vorbeşte până când nevastă-sa îi trage o palmă. Dar eu prefer să-i ascult pe cei morţi mai de mult. Văd bărbaţi în pantaloni spintecaţi şi pardesie afurisite care vorbesc, dar pe gură le iese sânge şi, Dumnezeule mare, revolta aia a sclavilor a fost ceva atât de oribil şi bineînţeles că regina aia a fost extraordinar de utilă încă de când ponosita Companie a Indiilor de Vest a început să intre în declin, în comparaţie cu cea de Est, dar de ce sunt atât de mulţi negri care adorm atât de nepotrivit oriunde consideră ei de cuviinţă şi încurcă totul mi se pare că mi-am pierdut jumătatea stângă a feţei. A fi mort înseamnă a înţelege că mortul nu a dispărut, eşti în pustietatea tărâmului morţilor. Timpul nu se opreşte. Te uiţi la el cum avansează, dar tu eşti nemişcat, ca un tablou cu un zâmbet de Mona Lisa. În acest spaţiu, un gât tăiat de trei sute de ani sau o moarte subită a bebeluşului de acum două minute e acelaşi lucru. 

Dacă nu eşti atent cum dormi, o să ajungi aşa cum au ajuns să mă găsească pe mine cei vii. Eu, zăcând pe pardoseală, cu capul ca un dovleac zdrobit, piciorul drept răsucit la spate şi cele două braţe îndoite într-un mod în care braţele n-ar trebui să se îndoaie, şi de sus, de la balcon, arăt ca un păianjen mort. Sunt şi sus, şi jos, iar de sus mă văd aşa cum m-a văzut ucigaşul meu. Morţii trăiesc din nou o mişcare, o acţiune, un ţipăt, şi se află din nou acolo, aşa, pur şi simplu, un tren care nu s-a oprit decât când s-au terminat şinele, pervazul de la etajul 16 al acelei clădiri, portbagajul maşinii care a rămas fără aer. Trupurile băieţilor ska explodează ca nişte baloane înţepate, cincizeci și șase de gloanţe. 

Nimeni nu cade în modul ăsta fără să fie împins. Ştiu. Şi mai ştiu cum se simte asta şi cum trebuie să arate, un trup care cade până jos luptându-se cu aerul, agăţându-se de tufe de nimic şi rugându-se ca măcar o dată, Isuse Christoase, nemernic sclifosit şi corcit ce eşti, măcar o dată aerul să ofere o priză. Şi aterizezi într-un şanţ de un metru şi jumătate adâncime sau pe o pardoseală de marmură aflată mai jos cu cinci metri, şi încă mai lupţi când podeaua vine spre tine şi te zdrobeşte, pentru că s-a plictisit să mai aştepte după sânge. Suntem în continuare morţi dar ne trezim, eu ca un păianjen strivit, el ca un gândac de bucătărie ars. Eu nu am nicio amintire despre coşciuge. 

Ascultaţi-mă. 

Oamenii vii aşteaptă şi văd, pentru că se amăgesc că au timp. Oamenii morţi văd şi aşteaptă. O dată am întrebat-o pe profesoara de la şcoala de duminică: dacă raiul e locul vieţii eterne şi iadul opusul raiului, atunci ce înseamnă că e iadul? Un loc pentru băieţi roşii mizerabili ca tine, a spus ea. Încă mai trăieşte. O văd, la Casa pentru Bătrâni Eventide, din ce în ce mai bătrână şi mai stupidă, fără să mai ştie cum o cheamă şi vorbind cu un glas scrâşnit atât de încet că nu o aude nimeni că se teme de venirea nopţii din cauză că atunci îi atacă şobolanii degetele bune de la picioare. Văd mai mult decât atât. Dacă priveşti suficient de atent, sau poate doar puţin la stânga, vezi o ţară care e aşa cum am lăsat-o. Nu se schimbă niciodată, de fiecare dată când ajung printre oameni, ei sunt exact aşa cum i-am lăsat, îmbătrânirea nu are nicio importanţă. 

Bărbatul care a fost părinte al naţiunii, care mi-a fost mie părinte mai mult decât propriul meu tată, a plâns ca o proaspătă văduvă atunci când a auzit că murisem. Înainte să dispari nu-ţi dai seama niciodată când visele oamenilor intră în legătură cu tine, iar apoi nu-ţi mai rămâne nimic de făcut decât să te uiţi la ei cum mor în alt mod, încet, membru cu membru, organ cu organ. Insuficienţă cardiacă, diabet, boli care ucid lent, cu nume care par lente. E doar trupul care se îndreaptă spre moarte cu nerăbdare, bucată cu bucată. El va apuca să vadă cum e transformat în erou naţional, iar când va muri va fi singura persoană care crede că a eşuat. Aşa se întâmplă atunci când personifici speranţele şi visele printr-o singură persoană. Ea devine un simplu instrument literar. 

Aceasta este povestea a şapte crime, a unor băieţi care nu au însemnat nimic pentru o lume care se învârte la nesfârşit, dar fiecare dintre ei emană, în timp ce trece pe lângă mine, mirosul dulce şi puturos al celui care m-a ucis. 

Primul ţipă cât îl ţin bojocii, dar ţipătul se opreşte brusc la poarta dinţilor lui, pentru că i-au băgat în gură un căluş care are gust de vomă şi piatră. Şi cineva i-a legat mâinile strâns la spate, dar el şi le poate mişca deoarece toată pielea i s-a jupuit şi sângele unge frânghia. Dă din amândouă picioarele, deoarece dreptul e legat de stângul, loveşte pământul care se înalţă la un metru şi jumătate, apoi la doi, iar el nu se poate ridica deoarece plouă cu noroi, ţărână din ţărână şi pietre. O piatră îl pocneşte peste nas şi alta îi intră în ochi ca un glonţ şi i-l scoate, el ţipă, dar ţipătul i se opreşte drept în cerul gurii şi apoi se întoarce ca un reflux, ţărâna e un torent care creşte şi tot creşte, iar el nu-şi mai vede degetele picioarelor. Apoi o să se trezească şi o să fie tot mort, şi n-o să-mi spună cum îl cheamă”. 

Marlon James s-a născut în Kingston, Jamaica, în 1970. A absolvit University of the West Indies în 1991, unde a studiat limba și literatura engleză, și a făcut un master de creative writing la Wilkes University, finalizat în 2006. Primul său roman, John Crow’s Devil (2005), a fost nominalizat la Los Angeles Times Book Prize și la Commonwealth Writers’ Prize, și s-a aflat pe lista New York Times Editor’s Choice. The Book of Night Women (2009), a doua sa carte, a câștigat Dayton Literary Peace Prize, The Minnesota Book Award și a fost nominalizată la National Book Critics Circle Award. În cel de-al treilea roman al său, Scurtă istorie a șapte crime (A Brief History Of Seven Killings, 2014), câștigător al Man Booker Prize și nominalizat la National Book Critics Circle Award, James explorează genuri multiple – thrillerul politic, biografia orală și povestirea polițistă – pentru a dezvălui istoria Jamaicăi de la sfârșitul anilor ’70, tentativa de asasinare a lui Bob Marley și bătăliile clandestine ale țării din timpul Războiului Rece. Povestirile și scrierile sale de nonficțiune au apărut în reviste precum Esquire, Granta și The Caribbean Review of Books. Marlon James predă literatura engleză la Macalester College, în St. Paul, Minnesota.

 

“Potenţialul erotic al soţiei mele”

Romanul Potenţialul erotic al soţiei mele, de David Foenkinos a fost distins cu Premiul Roger-Nimier în anul 2004 şi a fost tradus în douăzeci de limbi.

 

 

 

Într-o bună zi, Hector face un gest pe care nimeni nu l-ar fi putut anticipa: încearcă să se sinucidă, dar este salvat în ultima clipă. Se dovedeşte apoi că în spatele tipului sociabil, al fiului iubitor şi al funcţionarul conştiincios se ascunde un personaj dominat de o pasiune irepresibilă, care îi face viaţa un coşmar – e un colecţionar împătimit, colecţionează rând pe rănd orice, dar absolut orice: timbre, diplome, bilete de metrou, dopuri, proverbe croate, jucării Kinder, şerveţele de hârtie, boabe de fasole, filme fotografice, suveniruri, butoni de manşetă, termometre, labe de iepure, scoici din Oceanul Indian, zgomotele de la ora cinci dimineaţa, etichete de brânzeturi… Întâlnirile colecţionarilor anonimi nu îi sunt de prea mare folos. Pentru a ieşi din fundătura existenţială, Hector nu vede decât o soluţie, şi anume să se însoare, ca să-şi concentreze pasiunea pe un singur „obiect“: Brigitte, femeia vieţii sale, întâlnită, cum se întâmplă adesea, în faţa unei cărţi. Numai că lucrurile se dovedesc mai complicate decât se aştepta, iar patima revine, tulburându-i armonia conjugală, sub forma unei alte manii acaparatoare; de aici o înşiruire de păţanii, care mai de care mai neobişnuite, ducând la situaţii de un umor fără egal şi implicând personaje extrem de bizare.

Dacă viaţa de colecţionar are drame, umilinţe şi triumfuri demne de marile istorii ale Antichităţii, viaţa de soţ cere un eroism pe care numai eroismul soţiei l-ar putea întrece. Care sunt încercările prin care trec cei doi veţi afla din aceasta epopee eroti-comico-satirică, scrisa cu savori de şampanie franţuzească.

David Foenkinos s-a născut la Paris în 1974. A studiat literatura la Sorbona şi a urmat în paralel cursuri de muzică, visând, pentru o vreme, să înfiinţeze o trupă. A debutat în anul 2001 cu romanul Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais, recompensat cu Premiul François Mauriac, urmat în 2002 de Entre les oreilles. În 2004 publică Potenţialul erotic al soţiei mele (Le potentiel érotique de ma femme; Humanitas Fiction, 2017), care obţine Premiul Roger-Nimier în acelaşi an. Urmează un număr impresionant de romane, unele distinse cu importante premii literare: în 2005, În caz de fericire (En cas de bonheur), Les cœurs autonomes în 2006, Qui se souvient de David Foenkinos? în 2007, carte care primeşte Premiul Jean Giono, în 2008 Despărţirile noastre (Nos séparations). Acestea sunt urmate de La délicatesse (2009), Lennon (2010), Le petit garçon qui disait toujours non (2011), Les souvenirs (2011), Le saule pleureur de bonne humeur (2012), Je vais mieux (2013), La tête de l'emploi (2014), Charlotte (2014), ce câştigă Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt des Lycéens, şi Le Mystère Henri Pick (2016).

 

“Portret în sepia”

„Fiecare îşi alege tonalitatea pentru a-şi istorisi povestea. Eu trăiesc printre nuanţe difuze, mistere umbrite, incertitudini; tonalitatea potrivită pentru a-mi povesti viaţa seamănă mai curând cu aceea a unui portret în sepia“, mărturiseşte Aurora. O traumă misterioasă a făcut ca în memoria tinerei protagoniste a romanului scriitoarei Isabel Allende să existe o pată albă, o zonă incertă în care amintirile copilăriei se pierd. Duce o viaţă fericită în reşedinţa somptuoasă a bunicii ei, Paulina del Valle, dar nopţile îi sunt bântuite de imaginile de coşmar ale unui oraş necunoscut. După experienţa dureroasă a unei iubiri neîmpărtăşite, Aurora îşi va alina singurătatea încercând să pună cap la cap frânturile de amintiri şi poveştile pe care le află de la membrii familiei, descoperindu-şi trecutul pentru a putea înfrunta viitorul. Evocându-şi strămoşii – Eliza Sommers, medicul chinez Tao Chi'en, Lynn, victima seducătorului Matías del Valle –, Aurora reconstituie epopeea fascinantă a trei generaţii, ale cărei personaje memorabile străbat California, Anzii chilieni şi coastele fertile ale Pacificului.

 

 

"Universul ficţiunilor lui Isabel Allende este în continuă expansiune, iar Portret în sepia este o noua stea", afirmă cronicarul de la Chicago Tribune.

"O istorie exotică, narată de o povestitoare a cărei artă insuflă viaţă frământatului secol XIX...", apreciază Los Angeles Times

"Femeile memorabile transformă acest roman într-o epopee care adună laolaltă tragedii personale, speranţe, parabole morale, istoria unei familii şi a unei ţări." (El Periodica)

"Un nou punct de referinţă al unei opere literare de excepţie", consideră Publishers Weekly

Isabel Allende, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani şi lucrează ca ziaristă. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internaţional. În 1984 publică Despre dragoste şi umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură volumul Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003) şi romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul Ripper și în 2015, romanul Amantul japonez. 

În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters. 

 

“Ţara mea inventată”

O carte tandră, plină de umor, dar şi de nostalgie, cu amintirile cele mai intime şi o viziune plină de dragoste pentru Chile, ţara natală a faimoasei prozatoare, Isabel Allende. Datorită harului literar al lui Allende, amintirile din copilărie ale unei scriitoare de la celălalt capăt al lumii devin parcă ale noastre şi redescoperim odată cu ea casa părintească, figura emblematică a bunicului, ceremonialul meselor, complicatele legături de rudenie şi ritualuri ale vieţii cotidiene, dar şi zbuciumata şi tragica istorie a ţării, exilul familiei şi neîncetata căutare a fericirii pe meleaguri străine, departe de spaţiul idealizat al unei patrii demne şi ospitaliere.

 

 

„O carte minunată. Allende îşi iubeşte atât de mult ţara, încât cititorii vor dori să-şi facă bagajele şi să ia avionul până la Santiago de Chile!”, notează BookPage

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News