Un mare şi neobişnuit alai

Pe 10 ianuarie 1958 s-a petrecut un eveniment care a uimit nu numai populaţia României, ci şi pe diplomaţii legaţiilor occidentale: înmormântarea preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr. Petru Groza. Formal, Petru Groza fusese, din 1952 şi până la trecerea la cele veşnice, şeful statului. El semna decretele şi primea scrisorile de acreditare a ambasadorilor şi miniştrilor plenipotenţiari. Desigur, puterea lui era simbolică, lucru pe care îl şi recunoştea, de altfel.

Petru Groza nu a fost membru al Partidului Comunist, devenit din 1948 Partidul Muncitoresc Român. Cazuri asemănătoare au existat şi în alte ţări din Răsăritul Europei sovietizate. Erau pogorăminte aplicate „tovarăşilor de drum”. Dar prim-ministru îmbisericit şi membru în Adunarea Naţională Bisericească (din 1909 făcea parte din adunarea eparhială a Mitropoliei Ardealului) nu a avut decât România. Groza era fiu de preot şi ctitor de biserici. Îi cunoştea pe ierarhii Bisericii naţionale şi i-a sprijinit pe mulţi dintre ei. Într-o zi din 1951 mergea la o cină la Palatul Patriarhal, unde era invitat şi doctorul Vasile Mârza, ministrul sănătăţii. La intrare fusese amenajată o mică garderobă. De acolo, un tânăr diacon purtând numele de Bartolomeu Anania trebuia să-l conducă pe oaspete în sufragerie, spunându-i: „Pe aici, domnule ministru...”. Sfârşind de rostit acele cuvinte, a simţit o mână apăsându-l pe umăr şi un glas baritonal îndemnându-l: „Zi-i «tovarăşe ministru»! Eu sunt singurul domn care a mai rămas în guvernul ăsta!”. Era glasul lui Groza.

În 1956, Patriarhul Justinian şi Petru Groza urmau să participe la întronizarea noului Mitropolit al Ardealului, Iustin Moisescu. Aveau să călătorească de la Bucureşti la Sibiu cu un vagon de dormit oficial, ataşat la acceleratul sau rapidul care ajungea acolo în zori. Vagonul respectiv era desprins de garnitură, tras pe o linie secundară, iar la 10 dimineaţa o locomotivă îl aducea la peronul gării, unde avea loc primirea solemnă. Aducându-i-se nota de protocol în care scria: „Coboară întâi Dr. Petru Groza, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, urmat de Înaltpreasfinţitul Justinian, Patriarhul României”, acesta din urmă a cerut imperios inversarea ordinii. Mai întâi, Groza s-a opus, pentru ca în cele din urmă să cedeze, astfel încât Justinian a descins primul din vagon.

La doi ani după înscăunarea Patriarhului Justinian, în 1950, Groza a reuşit să-l aşeze pe tronul mitropolitan de la Iaşi pe finul său Sebastian Rusan, Arhiepiscop al Maramureşului, fost preot de mir văduv prin deces. Acesta primise un automobil sovietic Pobeda, copiat după maşinile americane. Felicitat cu ironie de către Mitropolitul Firmilian al Olteniei, bătrânul ierarh i-a spus: „Dar mai daţi-o-ncolo de maşină, Înaltpreasfinţite, că doar nu este vreun Cadillac (pronunţat cu l şi cu accent pe prima silabă)!”. Apoi, parcă speriat de propriile cuvinte, a adăugat: „Dacă află Pătru Groza şi mă spune lui Stalin?!”...

Ceilalţi dregători comunişti, îndeosebi cei lipsiţi de orice legătură cu Biserica naţională, nu priveau cu ochi buni mărturisirea ortodoxă ireductibilă a premierului, respectiv a preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale, însă Groza s-a dovedit consecvent până în ceasul morţii. Pogrebania sa a avut loc într-o zi geroasă de ianuarie cu cel mai autentic ceremonial bisericesc creştin-ortodox, într-o ţară a cărei religie oficială era ateismul.

Corpul neînsufleţit al lui Petru Groza fusese depus în holul fostului Palat Regal. Între fotografiile apărute ulterior atât în „Scânteia”, ziarul Partidului Muncitoresc Român, cât şi în „România liberă”, Patriarhul Justinian, în odăjdii, cu mitră pe cap, înconjurat de alţi ierarhi, putea fi văzut cădind la căpătâiul defunctului. Înainte să iasă în Calea Victoriei, în curtea aceluiaşi palat, Justinian a rostit câteva ectenii.

Filozoful Vasile Băncilă, autor – între altele – al unui superb medalion consacrat lui Nae Ionescu şi al volumului Lucian Blaga – Energie românească, a lăsat în jurnal următoarea însemnare reprodusă în revista „Manuscriptum”: „La 7 ianuar a murit Petru Groza. (...) Marea senzaţie şi bucurie a fost că i s-au făcut funeralii religioase. E mare lucru să auzi la Radio reperist[1] întreaga slujbă a înmormântării făcută magistral de Patriarh, aşa cum am auzit-o în ziua de 10 ianuarie. Am auzit că Dej s-a închinat. S-au respectat chiar şi datinile; s-au aruncat bănuţi pe stradă, s-au făcut opriri şi de fiecare dată a cântat un cor de teologi, o colivă cât roata carului a fost purtată de doi miliţieni, la cimitir s-au împărţit haine, ghete în mare cantitate. În duminica următoare, un preot mi-a spus în timp ce mă miruia: «Înmormântarea lui Petru Groza a ridicat acţiunile noastre». Asta mi-a amintit de Bizanţ; lupta între împărat şi patriarh. La noi, în ziua de 10.I.1958, miniştrii reperişti au fost dedesubt şi au trebuit să meargă după Patriarh şi preoţi. În timp ce Patriarhul păşea transcendental, ca un voievod ceresc, miniştrii reperişti mergeau ca nişte papugii”. Procesiunea evocată de Vasile Băncilă a străbătut Calea Victoriei, Bulevardul Regina Elisabeta, Cotroceniul, până la Cimitirul Ghencea-Militar, unde a avut loc ultima slujbă. Ţinută de părintele Nicanor, valetul Patriarhului, trena mantiei avea o lungime de trei metri şi jumătate.

Un alt intelectual îmbisericit şi persoană de mare distincţie, Alice Voinescu, consemna în jurnalul său pe data de 10 ianuarie 1958: „...Moartea lui Petru Groza m-a întristat foarte... Toate zilele acestea am avut impresia că am pierdut un prieten, deşi nu l-am şi nu m-a cunoscut. M-am rugat din toată inima pentru liniştea sufletului său, iar azi am aflat că era adânc credincios. // Am urmărit slujba bisericească cu emoţie şi am simţit ca o adiere de împăcare în lume, căci până acum aşa ceva nu se putea întâmpla”.

[1] Prescurtare de la Republica Populară Română

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News