Data publicării: 20.09.2020 10:13

În răspăr

Autor: Daniel Cristea-Enache | Categorie: Cultura

După o carte controversată, „Decoct de femeie” (2019), Sorin Lavric revine cu un volum în care sunt cuprinse texte publicate, conform notei lămuritoare, în „România literară” și „Idei în dialog”. Criteriul de selecție pentru „Defazarea sufletească și alte eseuri” a constat în condiția „afectivă” a textelor eseistice, autorul luând distanță față de filozofii „incapabili să emane fluizi emotivi”.

2. -imagine fara descriere- (defazarea-sufleteasca-si-alte-eseuri-sorin-lavric_43057100.jpg)

Și în eseu, ca și în comentariul asupra unor cărți, scrisul lui Lavric are plasticitate. Imagini insolite, formulări pregnante și un lexic particular, asociind neologisme și neaoșisme, ilustrează capacitatea autorului de a întreține interesul cititorului. Pe de altă parte, șocul nu este numai lexical și imagistic. „Căldura” textelor critice ale lui Lavric se asociază în mod frecvent cu o răceală deplină a observației și cu analize în care nu trece nimic din însuflețirea stilistică a comentatorului. În eseuri, unde autorul nu are în față o carte anume, ci un întreg câmp tematic și problematic, e mai greu de observat cum Lavric se apropie și totodată se distanțează de obiectul analizei. Aici însă putem observa recurențele eseistului, grila prin care el evaluează și interpretează problemele pe care le expune; felul în care conduce demonstrația, în fiecare text; și modul în care își desfășoară, indiferent de temă, ideația de conservator.

În filozofie, în religie, în cultură, în viața socială, în sfera spiritului public, Lavric e un conservator nemulțumit de ce se întâmplă și de direcția în care au luat-o lucrurile. Adresările către cititor semnalizează nu numai dorința eseistului de a se face înțeles, ci și încrederea că autorul și publicul său, împreună, se pot opune mentalității „dominante”: „știți prea bine”, scrie Lavric, sau „amintiți-vă”, într-un curent de solidarizare în fața pericolelor comune. În eseul „Scrisul de mână”, după ce evocă propriile tabieturi la masa de scris și, apoi, cum s-a simțit „precum supraomul lui Nietzsche” scriind pentru prima oară la un computer, gânditorul conservator revine la obișnuințele lui, deplorând alternativa. La calculator, își atrofiase, zice el, „fibra tonusului psihic”, ecranul având un efect „devastator”. Eseistul își absolutizează experiența particulară și face din ea standard de interpretare și evaluare a experiențelor altora. Cei care scriu la computer sunt „un soi de grefieri cu căngi în loc de degete, storși de orice urmă de inspirație, publicând regulat și în condiții aseptice câte două-trei cărți pe an și considerându-se, cu o cuvenită morgă a breslei, egalii strămoșilor lor, mânuitorii penei de gâscă” (pp. 156-167). De la judecarea aspră a scrisului la computer, Lavric trece îndată la judecata de valoare asupra scrisului însuși: „Se vor numi tot scriitori, dar vor fi altceva, simpli grefieri bătând cu zel dactilografic niște texte inepte.” (p. 157). Ar fi greu de spus ce l-a supărat atât de tare pe eseistul nostru - în afara unei modificări, sesizabile, de ordin tehnologic. Cu câteva secole înainte, pe Lavric l-ar fi mâhnit inventarea tiparului; mai încoace, trenul cu aburi; în fine, racheta. Nu mai e nimic de făcut: „soarta omului e pecetluită în înțelesul cel mai rău al cuvântului, adică e cetluită fără scăpare într-un destin de sorginte tehnică, pe care nu-l mai poate controla” (p. 157).

Direcția de „atac” a eseistului fiind fixată, textele sale, indiferent de temă, provoacă literalmente cititorul prin ineditul argumentării în regim de opoziție și prin verva intelectuală a combaterii evidențelor. Absolut remarcabile sunt eseurile în care Lavric vorbește despre filozofie „ca act de credință”, despre „unghiul mort” și „sindromul gândirii abstracte”. Eseistul are o capacitate rară de a contraria, mai întâi, și apoi de a ne convinge cu cele mai riscante, mai paradoxale și mai greu de susținut afirmații și negații. Textele se citesc nu ușor, întrucât speculația este făcută în pagini dense și cu o arborescență problematică, în mai multe domenii: filozofie și psihologie, istoria mentalităților și antropologie, istoria ideilor. Autorul își urmărește teza paradoxală, construind-o sub ochii noștri, argumentând abundent și pătimaș, făcând uz de stil până la pragul în care frazele alunecă din demonstrație și par a se forma pe cont propriu. În „Blestemul lui Tirsesias”, portretizând un orb „de la capătul străzii”, eseistul, din nou, generalizează și își împrumută perspectiva comunității. Aflăm astfel de la Lavric că orbul văzut de el „urâțește ambianța și ne amărăște sufletele”. În ziua în care, însă, îl vede mergând, observatorul va fi literalmente fascinat de „metamorfoza” orbului. Urmează o frază cvasi-delirantă, de profet al acestei metamorfoze: „Dar asta până în ziua când l-am văzut mergând. Parcă un rinocer ieșise dintr-o moluscă, un gladiator dintr-o zdreanță, un vultur dintr-o omidă.” (p. 132). În negativ, ca și în pozitiv, autorul utilizează excesul ca mod predilect de figurare și semnificare.

Așa se întâmplă și în eseurile în care a avut o sarcină foarte greu de îndeplinit: aceea de a convinge că „teoria este în genere inutilă”, că „teoriile încurcă lumea, nu o descurcă” (excelent aforism), că, fără „înălțare” și „înfiorare solemnă”, scrisul e „înnădire seacă de scripcar degenerat”; și, nu în ultimul rând, că „sindromul” gândirii abstracte va duce la „decesul gândirii prin atrofie sufletească”. Pentru a susține asemenea ipoteze enorme, Lavric pune în eseurile respective toată înzestrarea sa: capacitatea de a merge la rădăcina unei probleme și de a-i analiza totodată implicațiile, gândirea lui atât de originală și în răspăr, o scriitură captivantă și uneori sofistică. Demonstrația pare imposibilă; și totuși ea este făcută, eseistul argumentând meticulos împotriva filozofiei abstracte, fără conținut „intuitiv”, și pledând, iar și iar, pentru intuiții și emoții, pentru „fantasme”, pentru imagine și „asocieri fulgerătoare de imagini mentale”, pentru „tonuri sufletești”, „ritual afectiv” și „potențial emotiv”. Până și mersul este, pentru eseistul nostru, un „act sufletesc”, ca și cum Sorin Lavric ar continua sugestiile de reprezentare dramatică oferite de Camil Petrescu actrițelor și actorilor care jucau în piesele lui. Filozofia devine act de credință și act de existență, teoria se încarcă de reprezentări concrete, gândirea abstractă nu este posibilă fără „străfulgerări intuitive”. În finalul radicalului și excepționalului eseu „Filosofia ca act de credință”, Lavric sintetizează, încheind demonstrația: „Toate marile religii și toate sistemele filozofice care au făcut epocă în istoria omenirii nu și-au datorat succesul unei pretinse infailibilități a demonstrațiilor lor conceptuale, ci puterii lor de fascinație intuitivă. Îndrăgim numai acele teorii care corespund fantasmelor noastre, și orice fantasmă care ne dăruiește o mare promisiune lăuntrică devine un articol de credință. Iar crezul pe care îl rostim în biserică nu se deosebește decât în formă de cursurile pe care le audiem în amfiteatrele facultăților de Filosofie: ambele reprezintă forma discursivă pe care o capătă încântătoarele noastre fantasme interioare.” (p. 32).

Cu riscul excomunicării de către Biserică (este prea liber în gândire) și al repudierii de către filozofi (e prea habotnic), autorul a găsit în eseistică terenul cel mai fertil pentru ideile sale paradoxale; și pentru stilul, inconfundabil, de a le trăi exprimându-le.

Săptămâna viitoare voi scrie despre antologia lui Horia Gârbea „Ceasornicarul”, apărută la Editura Neuma.

Cronică apărută în „România literară”, nr. 29-30/ 2020

----

Sorin Lavric, „Defazarea sufletească și alte eseuri”, Editura Ideea Europeană, București, 2020, 184 p.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News