Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
"În Biserica Ortodoxă Română se vorbeşte prea mult". Ciachir, copleșit de prezența Patriarhului Iustin: "O privire limpede şi intensă, greu de uitat"
Autor: Dan Ciachir | Categorie: Cultura
Slujba de Inviere de la Patriarhie oficiată de Patriarhul Iustin Moisescu (1983) / Sursa foto: Agerpres
Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine în atenția cititorilor DCNews cu textul "Ascultându-l pe Patriarhul Iustin".
Păstrez şi astăzi, după mai bine de 40 de ani, prima mea invitaţie la o înscăunare de ierarh: aceea a Mitropolitului Antonie al Ardealului, petrecută pe 7 februarie 1982. Este compusă din două invitaţii: una la Liturghia din catedrală, cealaltă la masa oficială de la restaurantul „Împăratul Romanilor” din Sibiu, cu efigie şi litere albastre în relief, cu nimic mai prejos decât invitaţiile la recepţiile ambasadelor.
Am reîntâlnit în vagonul de tren care ne ducea la Sibiu câţiva scriitori cunoscuţi, între care Dan Zamfirescu, Dinu Ianculescu, şi i-am fost prezentat lui C.D. Zeletin, Constantin Dimoftache pe numele de stare civilă, un savant în medicină, un reputat traducător al Sonetelor lui Michelangelo şi rudă cu George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel şi ginere al industriaşului Nicolae Malaxa. Din cauza unei defecţiuni la sistemul de încălzire al vagonului – se făcuse foarte frig –, m-am îndreptat spre restaurant. Însă vagonul următor, bine încălzit, avea ca pasageri preoţi şi preotese care pregătiseră gustări, aduseseră cozonaci, felii de chec şi de tort, termosuri cu apă minerală, pepsi şi cafea. Era o atmosferă de bucurie şi veselie la care am fost poftit să iau parte. Preoţii, toţi în reverende, şi preotesele lor ţineau să fie de faţă la înscăunarea fostului lor episcop (al Buzăului) în catedrala din Sibiu. Câţiva dintre ei ştiau că în vara anului precedent, 1981, publicasem într-o revistă de tiraj o cronică literară, în două numere, cu pauză între ele, la volumul chiriarhului lor, Dascăli de cuget şi simţire românească. Ceea ce nu ştiau era faptul că după apariţia primului foileton mă poftise la el, în biroul din Casa Scânteii, Vasile Nicolescu, director în ceea ce echivala pe atunci cu Ministerul Culturii. Vasile Nicolescu era un scriitor autentic, un om foarte cultivat, poet şi traducător. Publicasem o recenzie elogioasă la unul din volumele sale de versuri, pentru care îmi telefonase ca să-mi mulţumească, întrucât era un om civilizat.
Aproape o oră, cât am stat la el în birou, mi-a vorbit despre tinereţe, poezie, talent, abnegaţie, fără să înţeleg unde bate... Apoi s-a ridicat în picioare – ceea ce am făcut şi eu imediat – şi a ieşit cu mine. Pe drumul până la lift mi-a şoptit că a sărit cineva indignat că un om tânăr (aveam 29 de ani) se apucase să laude un episcop. Apoi a adăugat că va da drumul la a doua parte din articol. Ceea ce a şi făcut. În decurs de un an, am mai scris despre Nestor Vornicescu, Antim Nica, despre Părintele Anania şi despre episcopul de atunci al Râmnicului, Gherasim Cristea...
Cele cinci ore de mers au trecut repede. Înainte să intre în gară la Sibiu, trenul a fost oprit, iar vagonul în care ne aflam, decuplat, garnitura acceleratului continuându-şi drumul. După un sfert de oră, o mică locomotivă ne-a remorcat vagonul, trăgându-l la intrarea principală a gării, împodobită cu cetină de brad. Peronul fusese golit, iar câţiva oficiali i-au primit cu multă deferenţă pe Patriarhul Iustin şi pe ceilalţi membri ai Sinodului. Patriarhul s-a aşezat apoi pe bancheta din spate a unui automobil negru, iar ceilalţi ierarhi s-au suit în alte patru sau cinci maşini, noi, mirenii, urcându-ne într-un autocar curat şi elegant cu care am ajuns la hotelul „Belvedere”. În aceeaşi seară, împreună cu preoţii veniţi din Eparhia Buzăului şi cu preotesele lor, am mâncat la cantina Institutului Teologic, într-o ambianţă foarte plăcută – proprie lumii clericale de atunci – contrastând cu crisparea care începea să cuprindă ţara. În seara aceea am cunoscut-o pe Tanţa – oare câţi îşi mai amintesc de ea? –, mascota Sinodului. Era o domnişoară bătrână, fostă stenografă a lui Petru Groza, educată, decentă, care nu rata nicio înscăunare de ierarh şi dădea câte o replică menită să facă înconjurul reşedinţelor eparhiale şi al mânăstirilor... În seara aceea a venit şi la masa noastră – stăteam cu Dan Zamfirescu şi Boris Buzilă – zicându-mi: „Semeni cu Regele Mihai”. Auzisem spunându-mi-se acest lucru de multe ori în adolescenţă şi tinereţe, Tanţa reamintindu-mi-l pentru ultima oară.
A doua zi, în catedrala din Sibiu, l-am văzut pe Patriarhul Iustin de aproape, slujind. Desigur, nu avea îndemânarea ierarhilor proveniţi din călugări, însă prin lentilele foarte groase ale ochelarilor răzbătea o privire limpede şi intensă, greu de uitat.
La agapa de la restaurantul „Împăratul Romanilor”, scaunul pe care stăteam, la o masă cu alţi cinci sau şase scriitori, mă plasa cu spatele la masa mult mai lungă, aşezată la numai câţiva metri, ocupată de Patriarh, de ceilalţi ierarhi şi de ministrul cultelor, Ion Roşianu. Începuseră discursurile, multe la număr, care se ţin la înscăunările de ierarhi, aşa încât mă ocupam – ca şi comesenii mei – de gustările din taler. Trecuse aproape un ceas, noul mitropolit îşi rostea cuvântul. Apoi s-a ridicat, ultimul, Patriarhul Iustin – era foarte înalt –, începând prin a spune: „În Biserica Ortodoxă Română se vorbeşte prea mult”, schiţând o grimasă. Dacă până atunci îl privisem pe Patriarh peste umăr, din clipa aceea mi-am întors scaunul şi am început să-l ascult şi să-l privesc cu toată atenţia şi cu tot interesul.
Alocuţiunea Patriarhului Iustin din 7 februarie 1982 mi-a lăsat o impresie copleşitoare, iar nivelul său nu l-am mai întâlnit ulterior la niciun ierarh. Iustin Moisescu nu căuta să placă – era deasupra –, nici să strecoare ceva „subversiv”, care să-l plaseze între „curajoşii” epocii; ar fi fost, iarăşi, contrar firii sale şi sub demnitatea sa. Ascultându-l, m-am gândit la Nae Ionescu, întrucât Patriarhul nu căuta să capteze, ci spunea ce crede – referitor la Biserică, la situaţia ei. Cuvântul său a fost reprodus netrunchiat în „Telegraful Român”.
Întors la Bucureşti, am căutat să citesc ceea ce scrisese Patriarhul Iustin. Pe vremea aceea nu exista o ediţie integrală a operei sale, aceasta fiind întocmită de Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, în anul 2002, la Editura „Anastasia”. Ierarhul a vrut să mă prezinte Patriarhului Iustin în vara anului 1985. Eram amândoi la Mânăstirea Sinaia şi când să plecăm spre Dragoslavele, un telefon ne-a prevenit că Patriarhul Iustin pornise înspre Bucureşti. Am regretat mult ratarea întâlnirii unei mari personalităţi. Un an mai târziu mă aflam tot la Mânăstirea Sinaia, pe 31 iulie 1986, când stareţul Lavrentie mi-a spus, profund afectat, că tocmai murise Patriarhul Iustin.
Opera sa teologică este lapidară şi sclipitoare, începând cu teza de doctorat în Teologie la Universitatea din Atena despre Evagrie din Pont. Iar cine citeşte Activitatea Apostolului Pavel în Atena nu va mai fi surprins de preţuirea arătată de Constantin Noica lui Iustin Moisescu în calitate de elenist – îmi amintesc, în acest sens, de un text al filozofului apărut postum în 1990 în „Jurnalul literar” – sau de cuvintele pe care i le-a adresat în public preşedintele Constantin Karamanlis al Greciei la o recepţie la Ambasada elenă din Bucureşti: „Aşa ar trebui să ne vorbim limba – cu eleganţa cu care o vorbeşte Sanctitatea Voastră”.
Numărul pe martie 1980 al revistei „Biserica Ortodoxă Română” este consacrat Patriarhului Iustin cu prilejul împlinirii a 70 de ani de viaţă şi ilustrat cu multe imagini. Câteva fotografii reproduse acolo din perioada în care era profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Varşovia îl arată purtând cu distincţie fracul şi smochingul. Alte fotografii îl înfăţişează alături de Jacques Chirac, la o masă, în 1975, pe când acesta era premierul Franţei. Întrucât Chirac a fost un om credincios, catolic îmbisericit, Stăpânirea a inclus în programul vizitei de atunci o Liturghie la Rădăuţi, slujită de Mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei. Câteva imagini îl arată, la agapa care a urmat, degajat şi plin de naturaleţe alături de oaspetele său.
S-ar cuveni ca Patriarhului Iustin Moisescu să i se consacre o monografie, cu observaţia că autorul ei, dată fiind complexitatea subiectului, ar trebui să aibă şi talent de romancier. Până atunci, să ne însuşim strălucita şi lapidara caracterizare a Părintelui profesor Mircea Păcurariu: „Prin bogata sa activitate cărturărească, ecumenică şi pastorală, Patriarhul Iustin îşi înscrie numele în rândul ierarhilor de mare prestigiu ai întregii Ortodoxii”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
