La jumătatea lunii iunie 2021 va avea loc la Geneva, în contextul unei dezordini mondiale care amenință cu adevărate cataclisme globale, întâlnirea Președinților a ceea ce a mai rămas din superputerile Războiului Rece. Președintele SUA va sosi după ce va fi participat la o reuniune a G7 și la un summit al NATO. Anterior, SUA a ridicat sancțiunile prin care se încerca blocarea proiectului North Stream 2 și a decis transferul în Grecia a unor importante efective militare staționate până acum în Turcia. Toate acestea spun mult mai mult decât declarațiile marțiale prin care părțile se preveneau reciproc că, înainte de orice altă discuție, fiecare va trebui să treacă testul drepturilor omului.

O REUNIUNE DE FAMILIE CU CARACTER COMEMORATIV

G7 este definit, în mod tradițional, ca grup al celor mai industrializate sau al celor mai dezvoltate țări ale lumii. Din acest grup fac parte SUA, Germania, Marea Britanie, Italia, Franța, Japonia și Canada. El a fost important cât timp concertarea politicilor economice ale membrilor săi putea influența evoluția economiei mondiale și, pe această cale, impunea lumii întregi respectul pentru agenda politică euro-atlantică și ideologia neo-liberală și neo-conservatoare.

Astăzi, fără China și Rusia, dar chiar și fără India, un asemenea grup arată mai mult ca un muzeu al figurilor de ceară. Un fel de El Cid Campeador colectiv, legat, mort fiind, de Rosinanta economiei euro-atlantice, pentru a speria armatele euro-asiatice care refuză Evanghelia Consensului de la Washington.

Italia este un stat cvasi-eșuat cu o economie ținută în viață la secția de terapie intensivă a UE, prin respirație artificială. De mai multe ori se aștepta un deces similar celui cunoscut de economia greacă și mereu, slavă Domnului, a reușit să supraviețuiască. Prăbușirea Italiei ar fi fost o tragedie europeană și nu numai, pe care nimeni nu și-o putea dori. Această importantă țară, partener strategic al României, trebuie susținută spre a-și reveni și are resurse să își revină, dar deocamdată nu are cum fi plasată în rândul liderilor economiei mondiale.

Marea Britanie abia mai răsuflă după Brexit. Aproape complet dezindustrializată, cu infrastructuri financiare, este drept, importante, dar pe punctul de a se refugia pe continent, lovită de Covid 19, nu atât din cauza răutății acestuia, cât a falimentului unui sistem sanitar debilitat de neo-liberalism, nu arată capacitatea de a coagula Commonwealth-ul sub conducerea sa, ca alternativă la UE, și nici nu mai are perspectiva obținerii sprijinului economic masiv promis de administrația Trump, după ce Casa Albă și-a schimbat chiriașii. Ce mai are, deci, de spus Londra, acolo unde de pe Tower Bridge cheamă la rugăciune muezinii, lumii post-pandemice în așteptare de stimuli economici?

Franța este sub stare de asediu în așteptarea unui puci sau a unui război civil. Anarhia care domnește de ani buni în țara unui președinte neo-bonapartist ale cărui legături cu realitatea sunt discutabile, nu recomandă nici această țară, în ciuda economiei sale, dacă nu superperformantă, totuși, rezilientă (ca să folosim un barbarism la modă, indicând capacitatea unui corp de a  reveni la forma inițială după deformarea produsă de acțiunea unui factor extern), la includere printre jucătorii ligii mondiale apți a trasa liniile de evoluție a lumii.  

Cu Germania este o altă poveste. Ea rămâne o putere economică relevantă. Cu certitudine cea mai performantă din UE, păstrând un nivel de industrializare ridicat, la atingerea căruia nu a contribuit, în afară de munca exemplară a poporului german, doar Planul Marshall, ci și cererea de pe piața internă unică a UE, oportun extinsă după anul 2000 prin aderarea statelor central și est europene din fostul bloc sovietic. Aceste atuuri sunt, însă, pentru moment, anulate de evoluțiile politice care însoțesc sfârșitul epocii Merkel, dar și al dominației principalelor partide politice post-belice CDU/SDU și SPD, precum și al mai micului dar respectabilului FDP, ajunse în criză de lideri, de inspirație, de viziune, de credibilitate și de atractivitate. Creștin-democrația, social-democrația și liberal-democrația, care au făcut Germania măreață din nou și au unit Europa, permițând (din nefericire) și renașterea visului Europei germane, lasă locul unor formațiuni radicale eurosceptice de dreapta și de stânga, deasupra cărora se înalță decadența globalistă a mișcării verzilor. Până când aceste vibrații tectonice ale politicii interne germane nu își vor fi consumat energiile și geografia politică germană nu se va fi restabilizat, este mai ușor de văzut Germania mergând pe drumuri paralele cu SUA, decât pe cele două cooperând la edificarea unei noi ordini mondiale.

Este adevărat că Japonia continuă să fie o națiune serioasă, harnică și responsabilă, din nefericire pentru ea, însă, cu o cronică lipsă de resurse naturale; singura resursă majoră pe care contează este disciplina și hărnicia numeroasei sale populații, învățate să consume mai puțin decât produce și imună, încă, la decadența bunăstării. Această țară – singura membră a G7 fără legătură cu Atlanticul, ci prinsă în concursul dur cu tigrii, mai mari și mai mici, și cu dragonii Pacificului – nu mai este nici ea miracolul economic de altădată. Iată de ce este greu să o vedem în rolul de lider mondial.

Desigur, SUA rămâne o mare putere economică și militară. Chiar dacă semnele decadenței sunt tot mai vizibile, ea continuă să fie și pentru o vreme va mai fi unul dintre principalii actori mondiali, obligată, însă, la o luptă de ariergardă menită a micșora pagubele subsecvente decesului actualei ordini globale, concepută după chipul și asemănarea sa. În această logică, în ciuda internaționalismului său declarat, administrația Biden / Harris se vede silită să continue, deocamdată, politica administrației Trump, a întoarcerii Americii spre sine, pentru a aduce acasă industriile înstrăinate, a stimula refacerea rețelei întreprinderilor mici și mijlocii, a revitaliza clasa mijlocie și a stabili echilibrul între cheltuielile pentru înarmare și cele pentru dezvoltarea economico-socială. Acestea cu atât mai mult cu cât China, cea mai mare proprietară a datoriei americane, este pe punctul de a deveni prima putere economică a lumii; dacă nu cumva a și devenit.    

În comparație cu G7, grupul BRICS apare cu mult mai relevant. Și, în orice caz, este viu.

Cum ar putea, oare, membrii G7, în starea în care se află, să ajute SUA spre a atinge obiectivele sale actuale? Cum ar putea, oare, SUA face ca membrii G7 să își mențină relevanța globală de altădată? Nu este deloc evident.

Soluția ar fi transformarea G7 în G8 (cum a mai fost, după întreruperea Războiului Rece) sau, și mai bine, în G9 (deși este greu ca sabia chineză și cea americană să intre în aceeași teacă) ori, eventual G10. Pentru aceasta rațiunea geo-economică ar trebui pusă în corelare cu o nouă rațiune geo-politică. Poate tocmai despre asta ar urma să discute Președinții Biden și Putin la Geneva. Competiția cu China este pentru America jocul cel mai important, dar acesta nu poate fi abordat cu șanse de succes fără a-și asigura liniștea în spațiul euro-asiatic.

Că va fi așa sau nu, în orice caz, proxima reuniune a G7 nu are cum fi altceva decât un prilej de comemorare a gloriei apuse, care, ca orice parastas, după primele picături de whisky vărsate și câteva pahare date pe gât în amintirea răposatului, se va încheia, pentru susținerea moralului bursier, cu declarații frivole al căror narcisism va ascunde tristețea despărțirii.   

UN TURNEU DE ADIO?

Summitul NATO se anunță, la rândul său, din perspectivă americană, tot ca un episod dintr-un turneu de adio conceput pentru încheierea corectă a conturilor, mai mult decât pentru croirea de noi planuri „din cuțite și pahară”.

Cel puțin așa se vede dacă privim dinspre Geneva, ultimul popas al călătoriei europene a Președintelui Biden. Evident, acesta nu s-a gândit să discute cu aliații din NATO concluziile întâlnirii cu Președintele Putin, ci să discute cu Președintele Putin concluziile summit-ului NATO. Exact așa cum a făcut-o și Președintele George Bush Jr., în 2008, după Summitul NATO de la București. Ceea ce a urmat atunci se știe: dezastrul georgian și eșecul primei „revoluții portocalii” ucrainene.

Ministrul de externe român vrea ca pe agendă să fie pusă prioritar „amenințarea Rusiei” și „terorismul Președintelui Belarus”. Mult mai probabil – și mai firesc – mai în față va sta, ca punct principal, refuzul ostentativ al Franței de a-și spori contribuția financiară pentru consolidarea forței militare a NATO. Se știe că și mulți aliați, chiar dacă nu o spun deschis, simpatizează cu o asemenea abordare și, în orice caz, nu vor da mai mulți bani pentru bugetul NATO. Greu de văzut de ce ar face-o Ungaria sau cum ar putea-o face Grecia, printre alții. De unde să mai scoată bani Italia, Spania sau Portugalia, și cum să explice guvernele respective asemenea cheltuieli, unor popoare strânse cu ușa de dificultățile economico-sociale provocate de pandemia Covid 19, și care nu se simt deloc vizate de o ipotetică agresiune rusă? Desigur, cu creșteri economice uluitoare (sic!), România și-o va permite, dar cu un trabuc nu se face o tutungerie.

Franța și Germania se gândesc, însă, la o armată a UE, care să nu se afle sub tutela strategică a NATO. Cu certitudine, această perspectivă este mult mai îngrijorătoare pentru NATO, decât deturnarea unui avion de pasageri în condiții încă insuficient clarificate la presupusul ordin al Președintelui Lukașenko. Ar trebui să fie și pentru România.

Potrivit unor informații destul de credibile, consilierii Președintelui Biden îl sfătuiesc ca, ținând cont de actualele priorități geo-strategice americane, SUA să se lepede de „povara europeană” renunțând la a mai cere creșterea contribuțiilor financiare pentru susținerea NATO și acceptând ca UE să devină o putere militară autonomă. Dacă le va da ascultare, așa cum se estimează, România, care în jocul siguranței naționale a pariat totul pe NATO și pe parteneriatul strategic cu SUA, va ajunge să arate ca o nucă uscată prinsă într-un clește germano-rus ale cărui brațe pivotează în jurul unui șurub maghiar. Nu ar fi chiar o poziție de invidiat.

Cum să te bați cu Rusia, când atât Germania cât și Turcia, doi membri de prim rang ai NATO, îi caută insistent prietenia?

Prin cooperare cu Rusia în domeniul distribuției de gaz natural prin conducte instalate în apele Mării Baltice, scurtcircuitând toate statele membre ale UE aflate în cale, Germania va putea domina UE din punct de vedere energetic. SUA a încercat să o oprească, înțelegând că astfel Europa germană va fi mai puțin dependentă de umbrela securitară americană, dar, în cele din urmă sancțiunile au fost ridicate. Iar asta chiar înainte de Summitul NATO și întâlnirea celor „doi mari” de la Geneva.

Președintele Biden a explicat că sancțiunile ar fi lovit nu numai în „inamicul rus”, ci și în aliatul german, decizia de a renunța la ele și a lăsa drum liber proiectului North Stream 2 fiind menită să restabilească prietenia dintre SUA și aliații săi europeni, periclitată de Donald Trump. O explicație căreia i se potrivește pe deplin adagiul „se non e vero, e ben trovato!”. Mult mai probabil, decizia americană exprimă opțiunea pentru reducerea majoră a interesului Americii în Europa. Sfidări mult mai presante o reclamă în Oceanul Pacific și în cel Indian.

O interpretare la fel de interesantă poate fi dată și reamplasării, desigur cu acordul Moscovei și Ankarei, trupelor americane / NATO din Turcia neo-otomană, în Grecia creștin-ortodoxă; adică dintr-o țară cu o poziție geo-strategică splendidă, dar pe care SUA și NATO pot conta tot mai puțin, într-o țară, nici ea foarte pro-americană și tradițional ruso-filă, aflată la mai mare distanță geografică de Rusia pravoslavnică, de Marea Neagră și de Caucaz, dar foarte dependentă de sprijinul euro-atlantic în fața neo-otomanismului Ankarei.

Că euro-atlatismul nu face casă prea bună cu neo-otomanismul pare tot mai clar. Ceea ce mai descoperim acum este că replierea celui dintâi pe aliniamente mai sigure, nu se face în direcția celui mai vajnic membru al NATO, România, care după spusele unuia din mulții generali români de azi, a acceptat să se alăture SUA în războiul pierdut din Afganistan pentru a obține privilegiul de a avea pe teritoriul românesc cât mai multe baze militare americane și trupe NATO (sic!); ceea ce, în viziunea aceluiași „strateg”, făcea din români, învingători în confruntarea în care aliatul lor principal fusese învins.

Cum se poate explica oare o asemenea neașteptată nerecunoștință? Singura explicație este că SUA se retrage pe frontul estic și sud-estic european pe poziții cu adevărat defensive, consolidându-se la Marea Egee, și lăsând Marea Neagră în grija riveranilor, așa cum a cerut mereu Rusia, dar și așa cum pleda, cândva, Nicolae Titulescu. Președintele Biden, după ce a decis să continue retragerea din Afganistan, lăsând stabilitatea Asiei Centrale în grija Moscovei, spune astfel un fel de adio și aliaților europeni, altminteri ei înșiși tot mai puțin convinși că au de înfruntat aceleași amenințări strategice cu America și că inamicul federalizator de care au nevoie pentru o bună politică externă (sic!) este Rusia, spre a-și împinge avanposturile spre Golful Persic și, mai ales, în Marea Chinei. Caracterul esențial al confruntării americano-chineze din Pacific face mai importantă pentru SUA cooperarea cu spațiul euro-asiatic decât cu cel euro-atlantic.

România nu poate ignora acest mesaj. Ea va trebui să își modeleze discursul la viitorul Summit NATO, și nu numai, în funcție de acesta, astfel încât, după întâlnirea Biden-Putin de la Geneva, să nu cumva să se trezească în fața unei înțelegeri realizate nu doar fără participarea ei (ceea ce este, oricum, inevitabil), ci pe seama ei. S-au mai întâmplat asemenea lucruri în istoria noastră.

CE MAI RĂMÂNE PENTRU GENEVA? HAINA EURO-ATLANTICĂ SAU CĂMAȘA EURO-ASIATICĂ?

Cu asemenea preliminarii, Președintele Vladimir Putin va veni, desigur, foarte încrezător la Geneva. Singura temere importantă este aceea ca interlocutorul său să nu încurce notele pregătite de consilieri și să uite planul cu care a plecat de acasă.

Pe agenda discuțiilor vor mai fi Ucraina și Belarus.

În ceea ce o privește pe prima, Secretarul de Stat american, Antony Blinken, a lămurit deja lucrurile, precizând, ca răspuns la întrebarea unui jurnalist, că în cazul unei intervenții militare rusești directe pe teritoriul ucrainean – ceea ce, realist vorbind, este destul de improbabil – „SUA vor ajuta Ucraina să se apere singură”. Pe aceeași linie de conduită strategică, Germania a refuzat, din nou, chiar în aceste zile, să furnizeze armamentul cerut de Președintele Vladimir Zelenskiy, argumentând, de altfel, logic, că armele, cel puțin în acest caz, nu ajută la stingerea războiului, ci la perpetuarea lui. Kievului i se va cere, deci, să îndeplinească prevederile acordului de la Minsk, în interpretarea și aplicarea căruia a fost ajutat să alunece din ce în ce mai mult spre statutul de debitor restant.

Nerecunoașterea formală a încorporării Crimeii în Federația Rusă, nu are decât efecte simbolice atât timp cât este recunoscută ca partener de dialog și acord Federația Rusă, iar întâlnirea de la Geneva tocmai asta confirmă. Restul este vorbă în vânt. Nu recunoașterea SUA îi conferă Rusiei atributele suveranității asupra teritoriului pe care a fost în măsură să și-l aproprieze, ci puterea de a și-l apropria. Și tocmai de această putere are nevoie SUA ca să îi asigure spatele în aventura în care va fi obligată să intre cu China – singura țară din lume care, după expresia aceluiași Secretar Blinken, doar cu forțele ei proprii este capabilă să conteste ordinea mondială actuală sintetizată în sintagma „pax americana”.

Belarusul a fost inclus forțat pe agendă nu se prea știe de cine și de ce, prin arestarea unui ziarist cu convingeri de extremă dreaptă, critic la adresa regimului Lukașenko, aflat într-o cursă a companiei Ryan Air obligată să aterizeze forțat la Minsk. A dorit cineva să îngreuneze misiunea Președintelui Putin în întâlnirea cu omologul american punându-i-l în cârcă și pe Aleksander Lukașenko, pe care, culmea, nu îl simpatizează deloc, sau, dimpotrivă, s-a urmărit complicarea ordinii de zi pentru a i se oferi posibilitatea unui qui pro quo și a se facilita găsirea unui „package deal” (o „înțelegere în pachet”) incluzând tăierea „nodului belarusian” printr-un schimb avantajos de tipul Belarus contra Ucrainei? Vom vedea.

Pentru România este important să nu rămână prinsă în șarada ucraineană și / sau belarusă, asemenea soldatului japonez care, uitat în junglă, a continuat lupta timp de decenii după ce războiul s-a terminat prin capitularea Japoniei. Acțiunea în contratimp a devenit de mult specialitatea politicii externe dâmbovițene.

Dincolo de retorică, amplificată, cu deformările de rigoare, de presa și analiștii mai americane decât americanii, concluziile formale ale întâlnirii de la Geneva ar putea să nu fie spectaculoase. Spectaculoasă este reorientarea strategiei americane în Europa și în raporturile cu Rusia, ale cărei semne se văd deja pentru cei care știu și vor să le citească, ale cărei linii directoare se îndepărtează de teritoriul românesc și ale cărei mutări obligatorii vor fi trimise post factum în plic închis micuților guvernatori de mucava de la București.

Deși în politică, de regulă, cei sosiți în ceasul al doisprezecelea nu sunt la fel de bine primiți ca vizionarii veniți în primul ceas, este esențial ca diplomația românească, indiferent pe unde mai este ea ascunsă sau pe unde doarme, să se trezească, să iasă la lumină măcar în acest din urmă ceas și să salveze ce se mai poate slava. Nu este vorba despre a devia de la linia aliaților noștri, ci de a gestiona cu înțelepciune consecințele devierii acestor aliați de la linia pe care și în considerarea căreia ne-am conceput alianțele.  

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News