Mai multe pagini sunt de proză curată, ceea ce nu le distinge însă prea mult de textele în care versificarea, rima și ritmul își joacă vechiul rol. Prima surpriză aceasta este: paginile prozastice sunt la același nivel cu cele propriu-zis lirice. Ele au o succesiune și sunt organizate într-o suită atent elaborată și compusă, fiind integrate într-un singur și întins poem, de aproape o sută de pagini. A doua schimbare spectaculoasă a poetului minimalist și intensiv ține tocmai de această dilatare (fără diluare) a discursului și de „manevrarea” unei perspective noi, care să susțină întreaga panoramă.

Astfel, sunt asamblate aici, cu ceva din melancolia regăsită în „Budila-Express” al lui Alexandru Mușina, fragmente și frânturi biografice, proiecții fantasmatice amestecate cu observații crud-realiste, secvențe botoșănene ori berlineze, episoade sordide cu droguri și fără, iluminarea prin alcool și gama perceptivă după renunțarea la băut, experiențe sentimentale și sexuale, intervale de alienare și sociopatie, contrapuse celor în care protagonistul poeziei se simțea un protagonist al lumii.

Zilele „cu adevărat pline”, ale unei familii decimate de moarte, s-au dus pentru totdeauna, fostul copil fiind acum un matur îmbătrânit și amar. Lirica ironică a lui Sociu devine, dintr-odată, nostalgică, livada de odinioară fiind un fel de Eden redescoperit prin noul tip de poezie: „îmi vine să-i plâng mereu că nu mai trăiesc/ și nu-mi mai vine nimic/ nimic nu-mi mai vine/ s-au dus și zilele alea cu adevărat pline/ când trăiau și-i simțeam în lume/ când ne certam/ și când râdeam și făceam glume/ și mă iubeau și îi iubeam și străluceam/ pentru ei, pentru că avea cine să mă vadă/ dormeam vara toți în livadă/ pe plăpumi pe iarbă, sub pilote, sub crengi,/ la aer/ și se porneau câinii-n sat sau se-auzea câte/ un vaier/ și bunica, sperioasă, se îngrijora/ și bunicul somnoros morocănos o liniștea/ și capetele ni se scufundau în perne, grele/ sub spațiile-ntunecate dintre stele/ ni se auzeau apoi numai respirațiile/ și greierii și broaștele și-apoi nici ele/ numai tăcerea din vise, misterioasă/ și-n oase căldura animală de acasă”.

La antipodul acestui trecut familial, care oferă încă și-acum căldură unui eu alienat, stau episoadele mai recente, reproiectate fără urmă de lirism, într-un discurs voit prozaic și sec, tranzitiv și fără valențe simbolice. Și totuși, poeticul se manifestă cumva și aici, chiar în versurile „seci” și fără aură, el luând forma și expresia unui autentism deceptiv: „m-am întâlnit cu Marius Ștefănescu/ din gașca fracturiștilor, care s-a călugărit/ la piața de Crăciun, lângă Universitate/ mă duceam să-mi iau un gram de iarbă/ n-aveam chef de droguri, m-am scârbit/ de ciudățeală, de frigul chimic și de toate/ dar ce altceva să fac într-o seară de iarnă”. 

În fine, dar nu în ultimul rând, poetul limbajului prozaic și banal încearcă în alte secvențe din „Uau” efecte de „incantație” lirică și de repetiție poetico-muzicală, ca în această primă strofă dintr-un text în care se folosesc cuvinte mari („peren”, „eternă”): „mi-era foarte somn și mereu adormeam/ într-un tren peren, de neoprit, legănat/ într-o noapte eternă, în pernă, la geam/ de somn, foarte somn, ca de somn înecat”.

Maturitatea artistică, la care Sociu a ajuns cu volumul de față, se exprimă nu numai prin lărgirea perspectivei și aprofundarea diferitelor moduri poetice, ci și printr-o versatilitate stilistică mai ușor de găsit în generația 1980, mai greu în cea următoare. „Uau” ar fi fost însă un volum și mai bun fără partea lui finală, vădit lipită, unde se istorisește un episod „mistic”.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul „Arhipelag interior. Eseuri autobiografice” (în „Opere”, 10) de Virgil Nemoianu, apărut la Editura Spandugino

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News