Ion Iliescu a vorbit despre impozitarea progresivă diferențiată și social-democrația care ar trebui să se ducă „mai spre stânga”.

VEZI ȘI: Iliescu, lecție ironică pentru prezidențiale: O fi fost asta rețeta mea pentru trei reușite la stânga în fotoliul de la Cotroceni?

De asemenea, fostul Președinte al României a spus că „există un proletariat nou, corporatist, există sisteme atât de ierarhice și de piramidale în lumea afacerilor, încât întotdeauna etajele de bază ale acestor construcții vor fi reprezentate de ceea ce poate fi un electorat de stânga.”

Ionuț Vulpescu: Social-democrația trece astăzi printr-o criză?

Ion Iliescu: Uman, ne putem explica această decadență, numai prin faptul că dacă astăzi ai spune cuiva lozinca de la mai 1968 – cereți imposibilul – ți s-ar spune că ești naiv. Social-democrația apune când curajul de a gândi că lumea e posibilă și altfel nu mai face parte din elanul vital al celor deznădăjduiți. Social-democrația timpului meu a fost majoritară și dominantă în Europa pentru că era reprezentativă: era ideologia celor care doreau să depășească inegalitățile, care aspirau la echitate socială și care, sub nicio formă, nu ar fi spus că democrația e reductibilă la capitalism. Criza social-democrației se manifestă pretutindeni în Europa, și asta pentru că după al Doilea Război Mondial, discuțiile despre economia inegalităților nu au mai fost o prioritate, deși ele au adus victoria Partidului Socialist în Franța, a social-democraților în Germania sau a laburiștilor în UK. A început să se vorbească excesiv despre capitalul economic și numai marginal despre capitalul uman.

Când comunismul a picat, sistemele politice, independent de natura lor, au fost provocate să regândească un spațiu în care pot garanta egalitatea dintre indivizi: globalizarea și capitalismul sălbatic au reprezentat un discurs, meritocrația un altul, elita financiară a piețelor libere altul, și tot așa. Dar ceea ce a rămas un fel de subiect tabu, foarte delicat, a fost impozitarea diferențiată, progresivă, ca sursă a unui nou model de echitate socială, și ca fundament a ceea ce Piketty numește socialism participativ. M-am opus cât am putut, atunci când dreapta a introdus cota unică în România. Fenomenul e simplu: social-democrația nu se mai adresează reprezentativ claselor neprivilegiate și întâmpină, în paralel, violența dreptei radicale. Sindicatele pierd teren și nu mai beneficiază de încrederea categoriilor sociale, un element care, pentru modelul nordic sau suedez, a fost un pilon semnificativ în a atrage electorat și a-l păstra. Ca să păstreze totuși un bazin electoral, mai degrabă nou decât tradițional, partidele social-democrate au încercat o coabitare cu liberalismul, și au pozat într-o versiune mai progresistă.

Valoarea muncii nu mai e prezentată în retorica discursurilor social-democrate ca un element care face diferența în sistemele economice, ci invers: sistemele pare că dau valoarea muncii. În aceste combinații nefericite, social-democrația întâmpină ruina ideilor ei originare, care îi dau o identitate. Se adaugă și revizuirea discursurilor coloniale și fenomenul acesta, aparent rectificator moral, cancel culture, care pretinde că instituie o dreptate postumă unor grupuri dezavantajate social. Și atunci te întrebi dacă social-democrația și-a pierdut calea sau și-a pierdut votanții?

Cred că și una, și alta, numai în măsura în care accepți că, rătăcindu-se ideologic din pricina acestor coabitări pentru victorii pe termen scurt și scoruri electorale, social-democrația nu s-a mai adresat unor indivizi care și astăzi ar alege-o, dacă i-ar privi cum se cuvine.

În unele părți din Europa, social-democrația trebuie să se ducă mai la stânga, pentru că a migrat prea mult dincolo de centru și s-a așezat prea mult timp în temele dreptei. După crizele financiare, care au dominat ultimele două decenii, social-democrația avea un singur lucru de făcut: să demonstreze că se pricepe să ofere nu doar un colac de salvare, ci și un proiect de dezvoltare națională.

Nu cred că piețele sunt alergice la social-democrație, dar sunt disfuncționale, atunci când ideologic se alterează atât de mult, încât produc dezechilibre. Paradoxal e faptul că astăzi clasa proletară nu a dispărut, ci s-a nuanțat atât de mult în structuri atât de diferite, care au nevoie de social-democrație: există un proletariat nou, corporatist, există sisteme atât de ierarhice și de piramidale în lumea afacerilor, încât întotdeauna etajele de bază ale acestor construcții vor fi reprezentate de ceea ce poate fi un electorat de stânga. Pe de altă parte, cei umiliți și obidiți vor avea nevoie mereu de o lumină, de o lume care să îi îngăduie și să îi salveze, iar visătorii și învinșii de un prieten, așa cum credea Panait Istrati.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News