Tabletă
Desktop
Data publicării:
„Il Vittoriale”, refugiul lui D’Annunzio, între cer şi apă, între oglinzile modei, literaturii, muzicii şi baletului
Autor: Corespondenţă din Italia de la Magdalena Popa Buluc | Categorie: Cultura
Complexul monumental Vittoriale
Malurile calme şi înflorite ale Lacului Garda au aprins întotdeauna imaginaţia poeţilor şi pictorilor din toate şcolile şi de toate naţionalităţile. Clima dulce şi temperată face din acest loc un adevărat Paradis pe Pământ.
Gabriele D'Annunzio
Pe malul lacului Garda se află staţiunea turistică Gardone Riviera. Aici, într-o atmosferă paradisiacă, într-o scenografie naturală formată din Insula Garda, Muntele Baldo, peninsula Sirmione şi Parcul natural Rocca di Manerba. În vechea reşedinţă "Vittoriale degli Italiani" a poetului Gabriele d'Annunzio, donată statului italian. În timpul se desfăşoară în acest loc binecuvântat un festival de dans, au loc numeroase concerte şi festivaluri de poezie.
Un melanj de mobile si opere de arta cu o simbolistica speciala
Pentru această atmosferă magică a ales Gabriele d’Annunzio poetul combatant, Prinţul de Mntenovese, rafinatul amator de plăceri ale vieţii, reputatul dandy, Lacul Garda, ca ultim refugiu după aventura de la Fiume, o aventură umană, estetică şi politică care l-a consacrat pe d’Annunzio, numit „Vate” (Profetul), şi „Comandantul”, ca super-erou naţional.
Muzeul d'Annunzio Segreto
Poetul era cunoscut şi ca un preţios estetician, nuvelist şi dramaturg.
Gonit din Fiume, scriitorul s-a retras la Veneţia. Conştient de apogeul legendei sale, le-a cerut apropiaţilor lui să-i găsească o casă aptă să adăpostească un mausoleu demn de „viaţa mea inimitabilă, trăită ca o operă de artă”.
Camera Leda
Reşedinţa marelui poet pe Lacul Garda este un omagiu ireverenţios şi bizar al stilului său. Între sculpturi reprezentându-l pe Buddha, mulaje michelangioleşti, opere de Martinuzzi, Zecchin şi De Carolis, damascuri, descoperiri arheologice şi ecouri maure, reînvie epopeea „Marelui Poet”.
„Iau în stăpânire acest pământ promis pe care mi l-a dat soarta; şi pun aici semnele pe care le-am adus cu mine, forţele mute care m-au condus”. Există ceva sacru, familiar mitic, în acest regal „a lua în stăpânire” din partea lui D’Annunzio, a unui loc magic, predestinat parcă. Loc „sfânt” pe care, referindu-se la o cronică veche a unui hidalgo cantabric, Pedro Nino, poetul îl va numi Il Vittoriale (desigur fără a uita că la Roma un alt rege, mai puţin demn, a cunoscut luxul urbanistic de a merita un Vittoriano pe care detractorii l-a supranumit repede „Maşina de scris”.
O acumulare baroca de mobile si opere de arta
Este o adevărată coborâre în legendă. În realitate, cel care atunci s-a intitulat „il Commandante” s-a întors de la Fiume, din Crăciunul Însângerat, cu oasele rupte şi o dispoziţie morbidă. El a căutat cu înfrigurare o reşedinţă potrivită cu neliniştea sa de „pensionat” din război. Dar şi potrivită imensei cantităţi de mobile, cufere ce proveneau încă (după fuga de debitori) din Caponcina şi din vila înflorită din Arcanchon şi care fuseseră „încarcerate” în veneţianul Palazzo Barbarigo. Proiectase să lase în urmă ingrata Italie şi să fugă în Spania sau din nou în Franţa. Apoi, „scumpa naşă”, soţia editorului său Treves, „m-a convins să mă întorc în Italia. Este ceva încă plăcut în viaţa mea. Aici totul este amar şi crud”.
Biblioteca
S-au dezlănţuit toţi în căutarea locului ideal, unii gândindu-se la o mutare în sud sau în Toscana, dar Tom Antongini a fost în sintonie cu gusturile lui D’Annunzio. „Lacul Garda. Simt că acolo mă împinge destinul să locuiesc. Numai tu îmi cunoşti predilecţiile, viciile şi virtuţile, alţii nu mă cunosc decât drept Comandantul de la Fiume şi gusturile Comandantului nu sunt, din fericire, cele ale lui Gabriele D’Annunzio”, îi scria el editorului şi viitorului său biograf.
Camera cu vitralii
Sub azurul turcoaz de la Garda, D’Annunzio a zburat de mai multe ori, odată chiar de la Brescia, sub privirile unui cronicar excepţional, Franz Kafka.
Antongini a descoperit această mică acropole, cu case rustice, gradene şi terase şi o casă cu tuneluri, trape, mansarde şi ferestre de alabastru care amintea de Capponcina, şi camere şi cămăruţe pline de cărţi, mai ales de artă, şi apoi, desigur, pianul pe care cântase Liszt şi un manuscris al lui Siegfried de Wagner şi nu a avut linişte până nu a făcut prima legătură cu telegraful.
Il Vittoriale
„Am găsit aici, la Lacul Garda, o vilă veche ce a aparţinut defunctului doctor Thode”, scria el în 1921. E plină de cărţi şi această nobilă bogăţie mă face să suport urmele de germanism nu uşor de îndepărtat. Voi rămâne aici câteva luni pentru a termina Nocturnul. Ştii care sunt datoriile mele, monumentul funerar al mamei, cumpărarea unei case pentru a depozita resturile naufragiului meu” şi pentru fiica Renata, infirmiera din Nocturnul.
Gabriele d'Annunzio la Fiume
Lucrările pe care poetul le-a desemnat sub numele „sfânta manufactură” au fost costisitoare, enorme şi au durat 17 ani. Vila, rustică şi impersonală iniţial, a devenit o „citadelă” cu mai multe clădiri, piaţete, străduţe, turnuri, grădini, arcade...
Baia albastra
Decoraţia interioarelor este unică în felul ei, de un fast nemaiîntâlnit, numeroasele încăperi ale „Prioriei” (lui d’Annunzio îi plăcea să-şi compare viaţa la Vittoriale cu cea a unui călugăr), exaltă dragostea pentru lux şi rafinamentul proprietarului. Unele camere par să nu poată cuprinde revărsarea de obiecte rare şi vechi, ţesături, perne, vase luminoase, bijuterii, cărţi rare şi mobile aşezate într-o dezordine aparentă, dar plină de sensuri. Totul este învăluit într-o penumbră continuă pentru că feretrele sunt acoperite de vitralii imitând alabastrul. Acest dandy era sensibil la lumină din cauza unui accident la un ochi, dar sensibil şi la decadenţa fizică. Trăia ca o divă care îmbătrâneşte, dorea să-şi lase vizitatorii într-o penumbră favorabilă farmecului său de seducător de renume, care să-i ascundă ridurile.
Biblioteca si biroul scriitorului
O intrare împărţită în două, în lac negru şi aur, îi despărţea pe vizitatorii din sala de aşteptare: una pentru prieteni şi alta pentru vizitatorii mai puţin iubiţi în care aceştia puteau rămâne uneori ore în şir. Camera cea mai plictisitoare le era rezervată creditorilor şi... lui Mussolini. A fost printre unul dintre puţinii scriitori agreaţi de Mussolini care l-a numit şi Preşedinte al Academiei Regale Italiene. D’Annunzio s-a opus apropierii Italiei de Germania nazistă.
O alta, mai decorată şi luminoasă era destinată adesea tinerelor dornice să-l cunoască de aproape pe poetul naţional cel mai vestit după Dante. La aproape 70 de ani, d’Annunzio atrăgea încă o mulţime de femei de toate vârstele şi de toate condiţiile. Vittoriale adăpostea o adevărată curte feminină, îndrăgostită şi dependentă de „Vate”, pe care narcisistul scriitor o trata aşa cum un sultan din 1001 de Nopţi îşi trata soţiile, cu o mână de fier în mănuşă de mătase. Printre aceste iubite, cele mai importante erau renumita pianistă Luisa Baccara, care renunţase la o frumoasă carieră de muziciană pentru a se ocupa de supravegherea personalului şi a concertelor private, şi intriganta guvernantă Amelie Mazoyer. Nu trebuie uitată nobila Maria Hardouin di Gallese, soţia lui D’Annunzio, prinţesă de Montenevoso graţie titlului cucerit de soţul ei. Şi să n-o uităm pe extraordinara Eleonora Duse, numită şi „Divina”, care juca în special în piesele scrise de el. Mai era France Florio, numită şi „Unica”.
Mausoleul
Deşi acest refugiu sacru era departe de orice mijloc de transport în comun. O serie de personalităţi ale politicii, artei, ştiinţelor sau sportului veneau să-i aducă omagiul lor: Paul Valèry, Marconi, Toscanini, Tazio Nuvolari, Marinetti, Tamara de Lempicka...
Nebunia vestimentară a lui d’Annunzio este o altă trăstură interesantă a personajului. Imensa lui garderobă cere şi astăzi o îngrijire specială care ocupă o parte importantă a fondurilor Fundaţiei Vittoriale. Costume, jiletci, gulere, ghete, ghetre, cravate, halate din brocart, lame auriu, mătase de la Fortuny stau alături de geamantane, obiecte de toaletă, printre care o casetă cu trei maşini de tuns, bizare pentru un om complet chel...
Nava Puglia
Această garderobă a fost mutată în Muzeul d’Annunzio Secret (parte din Vittoriale), singurul muzeu dedicat modei exclusiv masculine.
D’Annunzio a rămas la Vittoriale până la sfârşitul vieţii, survenit în urma unui infarct, în 1938, continuând să lucreze pe masa cioplită din Atelier. Care are adăugată o mică înclinaţie pe care scrie”hic opus, hic labor est”: o muncă de pustnic pentru că până şi Chiorul (Monocolo) trebuie să îngenuncheze în faţa propriului geniu.
Teatrul
D’Annunzio se gândea tot mai des la ceramicile persane ale Băii sale albastre, împreună cu Gio Ponti, la damascurile lui Fortuny... Un fastuos bric-à-brac după expresia arbitrului decoraţiei interioare Maio Praz. Scriitorul îşi inventează casa cu geniu şi dezinvoltură, ca şi cum ar fi fost vorba despre una din operele sale literare. Şi când a primit milioane pentru Opera Omnia s-a entuziasmat. Şi nu numai pentru că a achiziţionat opere ale unor mari artişti ca Zecchin, De Carolis, Martinuzzi sau Cadorin, sau pentru că şi-a ales un docil arhitect ca Gian Carlo Maroni, ci pentru că, prin alăturarea unui serafic Buddha, intuitiv postmodern, şi aviatorului De Pinedo, care a spulberat viteza, s-a considerat „rudă cu Michelangelo”. Pentru că arta (chiar şi arta de a locui şi de a o aştepta pe Sora Moarte) era o luptă pentru el.
Sala de muzică
Departe de freamătul paşnic al malulului lacului, grădina sa extraordinară şi megalomanică este un monument al propriei grandori a scriitorului, aventurierului şi acestui dandy care s-a numit Gabriele D'Annunzio.
În februarie 1921, când a cumpărat vila, scriitorul era un om obosit. Avea în spatele lui o operă literară de notorietate internaţională, ani de intensă viaţă mondenă în Italia şi în Franţa de dinaintea Marelui Război. Dar mai ales, apăsa pe umerii săi gloria militară. Primul Război Mondial l-a transformat pe rafinatul estet decadent în erou. Italienii şi francezii au urmărit fascinaţi gestul acestui soldat al timpurilor moderne: raidul în biplan pe deasupra Vienei, MAS, vasul torpilor cu care a pătruns în portul Bucari, astăzi Bakar, în Croaţia.
Sala relicvelor
Şi mai ales, aventura de la Fiume, astăzi Rijeka, tot în Croaţia. În anii care au urmat înfrângerii Germaniei, când naţiunile europene îşi împărţeau rămăşiţele Imperiului Austro-Ungar, mişcările iredentiste cereau anexarea Italiei la ţinuturile locuite de italofoni. În septembrie 1919, în fruntea a 2.500 de partizani, D’Annunzio a cucerit Fiume. „Regele-Doge”, cum l-a numit jurnalistul Albert Londres, avea să rămână acolo doi ani, guvernând oraşul cu fast şi excese. Va fi în final alungat de un tir de obuze. O lună mai târziu, îl regăsim pe malurile liniştite ale Lacului Garda.
Dar liniştea nu era făcută pentru acest scriitor fascinat de figura supraomului lui Nietzsche. Ducele l-a vizitat de patru ori, au navigat împreună pe Lacul Garda la bordul unui MAS, oferit scriitorului în amintirea raidului său din portul croat. D’Annunzio a decis să-şi consacre ultimii ani de viaţă pentru a transforma vila şi grădina. Pentru că istoria era în urma lui, a ridicat un muzeu al propriei sale glorii. A fost ultima sa operă de artă. Înainte de a muri l-a oferit poporului italian.
Vittoriale-ul Italienilor, cum l-a botezat, este un loc viu. Între pinii marini, ca şi cum ar fi gata să coboare pe apele lacului se ridică o navă de război, a cărei provă este îndreptată către Adriatica. Ceva mai sus, o clădire adăposteşte faimoasa vedetă-torpilor, biplanul este suspendat deasupra sălii de spectacol, maşinile superbe lucesc în garaj.
Zeci de perechi de pantofi, costume şi servicii de agint sunt expuse în vitrine. În casă, mai multe mii de cărţi acoperă pereţii. Această acumulare barocă de obiecte, statui, draperii nu lasă niciun loc liber.
Afară, parcul este dominat de mausoleul în care poetul este înmormântat pe un piedestal, tovarăşii săi de arme fiind îngropaţi în jurul lui ca razele unui soare... Este o grădină uimitoare şi „anti naturală”, un melanj emoţionant şi zadarnic, grandios.
Intalnire in gradina de la Il Vittoriale
Am asistat aici, acum câţiva ani, la o mare Gală a Dansului, intitulată Tener-a-mente, ce a avut-o protagnistă pe balerina étoile a Operei din Paris, Eleonora Abbagnato. Aplauze furtunoase au răsplătit acest omagiu al cărui titlu aminteşte cuvintele lui dintr-o scrisoare adresată uneia dintre iubite, adus lui Gabriele d'Annunzio.
Spectacolul este un omagiu adus scriitorului, dar şi celor mai importante două femei care i-au inspirat opera şi cărora li se datorează mai multe creaţii ale "Profetului": Eleonora Duse, supranumită "Divina", şi pianista Luisa Baccara.
A fost o seară emoţionantă, sub semnul dragostei şi al eleganţei, două valori dragi lui d'Annunzio, care a făcut din ele propriul stil de viaţă, propriul stindard. De-a lungul existenţei sale a fost dispus să sfideze totul şi pe toată lumea pentru a nu le trăda. O viaţă intensă ca un roman, compusă din iubiri pasagere, din pasiuni dezlănţuite, din tentative de sinucidere, din mari renunţări şi curajoase aventuri.
Un dandy si un estet
Dar ceea ce l-a inspirat în primul rând au fost poveştile sale de dragoste. E surprinzător de constatat că în viaţa lui a fost constantă prezenţa unor personaje feminine extravagante. Marchiza Casati, cea mai fascinantă dintre toate, a inspirat peste timp stilişti ca Chanel şi John Galliano, şi a fost interpretată de Vivien Leigh în filmul "Contesa" (1965) şi de Ingrid Bergman în "A Matter of Time", semnat de Vincente Minnelli. Ziarista Olga Ossani, servitoarea fidelă Amélie Mazoyer, nefericita Giuseppina Mancini şi soţia lui, Maria Hardouin, sunt numai câteva dintre femeile care i-au traversat viaţa. Niciuna cu un pseudonim, niciuna cu o caracterizare precisă. Organizatorii au dorit să amintească publicului, într-o singură seară, viaţa unei personalităţi care a făcut din Italia un punct de referinţă în domeniul artei, personalitate intensă în sensul propriu al termenului. Cuvintele, muzica şi dansul s-au contopit sub un cer înstelat, pe fundalul minunatului teatru de la Vittoriale pe care d'Annunzio l-a construit în continua căutare a frumuseţii şi a perfecţiunii.
În fiecare an, în 11 iulie, este decernat premiul Il Vittoriale unei personalităţi a culturii italiene, trofeul fiind creat de Mimmo Paladino, o miniatură în aluminiu a faimosului Cal albastru, plasat în vila sa. În 2016, Premiul i-a fost decernat lui Riccardo Muti. Anul acesta, în 10 iulie, vor concerta nume sonore precum Patty Smith, Elio Baldus, Steve Winwood, Passenger şi Richard Galliano... Să mai adăugăm şi un important festival de poezie pentru tineri, câteva concerte simfonice. Numele marelui învingător de anul acesta este încă necunoscut.
Şi legenda de la Vittoriale continuă...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
