Îi datorez lui Sergio Faleschini, preşedintele societăţii Vinarte, o experienţă potrivită unui om care dintotdeauna a considerat vinul regele băuturilor. La începutul lunii iulie 2010 m-a invitat la o degustare pe verticală, într-un magazin de vinuri de la parterul unui bloc de lângă intrarea în Parcul Carol, la care au luat parte vreo 15 persoane, atât specialişti, cât şi neofiţi ca mine, aşezaţi în scaune confortabile de-a lungul unei mese dreptunghiulare. Înainte să duc paharul la gură am aflat că nu orice producător de vinuri îşi poate permite o degustare pe verticală, întrucât aceasta presupune rezerve de recolte consecutive din acelaşi soi. Am încercat atunci în tihnă, linişte şi răcoare – deşi afară era foarte cald –, cu foaia de hârtie şi creionul alături, nu mai puţin de nouă recolte de Prince Matei, un merlot socotit între cele mai rafinate vinuri româneşti. La sfârşit am ascultat trei profesori universitari care au vorbit despre vinuri cum ar fi vorbit Nae Ionescu despre metafizică sau G. Călinescu despre estetică. Între acei profesori era o doamnă cu elocinţă caldă, care a spus că îi compătimeşte pe fumători, întrucât din cauza papilelor încărcate de nicotină nu pot savura pe deplin buchetul unui vin. Auzind asta, am tresărit, iar peste câteva luni, când m-am lăsat de tutun, compătimirea aceea a avut o contribuţie importantă.

Un an mai târziu am fost să văd viile care produc câteva vinuri roşii, între care şi cel de la degustarea pomenită. Sergio Faleschini, doi prieteni comuni şi cu mine am mers la Castel Bolovanu, pe raza comunei Dobroteasa din judeţul Olt. Când mi s-a spus că vom ajunge, de fapt, la Sâmbureşti, am avut o senzaţie de cădere în timp. În anii ’60 apăruse în câteva localuri de lux din Bucureşti, între care „Capşa”, „Lido”, „Athénée Palace”, „Pescăruş”, un Cabernet îmbuteliat în sticle de 330 de mililitri închise la culoare, cu dop ceruit şi etichetă bătută la maşină. Pe seama acelui vin circula următoarea poveste: Cabernetul de Sâmbureşti ar fi fost soiul predilect al lui Nichita Sergheevici Hruşciov, liderul de la Kremlin. Îl descoperise cu prilejul unei vânători organizate după semnarea acordurilor de retragere a trupelor sovietice din România, în mai 1958. Existau oameni gata să jure că în pivniţele de la Sâmbureşti, foste ale lui Vintilă Brătianu, se găseşte butoiul lui Hruşciov.

În realitate, vinul apreciat de Hruşciov şi descoperit de el, într-adevăr, în 1958, cu prilejul amintit, era unul alb, deosebit de sec, plantat de saşii dintr-o comună de lângă Bistriţa şi se numea Steiningen. După ce Gheorghiu-Dej şi Hruşciov iscăliseră la Buftea, în conacul fost al prinţului Barbu Ştirbei, o înţelegere care ne aducea o uşurare, s-au urcat în tren împreună cu suitele lor şi au plecat la o vânătoare organizată de Ion Gheorghe Maurer la Dealu Negru, în apropiere de Bistriţa. La sfârşit a avut loc o masă la care s-a băut acel Steiningen. Lui Hruşciov i-a plăcut vinul şi a cerut să i se pună în tren câteva lăzi cu sticle.

Tot legat de Sâmbureşti, o altă tradiţie se referea la Vintilă, fratele mai mic al lui Ion I.C. Brătianu, care la întrebarea lui Iorga: „Ce-aş putea învăţa eu de la un inginer?!”, i-a dat memorabilul răspuns: „Măsura, domnule profesor”... Se spune că Vintilă Brătianu, stăpânul podgoriei de la Sâmbureşti, adusese un specialist francez să-i vadă viile. Acela, după ce le-a cercetat, i-a recomandat să le scoată pe toate şi să replanteze în locul lor câteva soiuri importate din Franţa. Vintilă Brătianu i-a urmat sfatul şi nu a regretat.

Înnoirea aceasta radicală s-a repetat la Castel Bolovanu şi mulţi ani mai târziu. La a doua vizită am văzut acolo butaşi cu rădăcinile înfipte într-un strat de pământ şi frunze ce păreau spălate cu apă, aduşi din Franţa în cutii dreptunghiulare de carton. I-am regăsit în viile terasate orientate spre sud-vest, integraţi ciclurilor de vegetaţie şi unui proces de coacere liniştit. Senzaţia de ritm firesc întărind-o Oltul curgând domol, la dunga zării, în depărtare.

Ridicată pe vechi temelii, vasta cramă de la Castel Bolovanu are parter şi pivniţă, unde butoaielor li se spune baricuri întocmai ca în ţara din care provin. Sunt din stejar şi am degustat, în preajma lor, după o expunere făcută de inginerul oenolog, acelaşi soi de vin aflat în patru stadii. În clădirea cu crama, pivniţa şi birourile există o sufragerie înaltă şi vastă, decorată simplu în stil naţional. Nesfârşita masă şi scaunele masive de lemn trezesc analogii cu lumea basmelor cu Harap Alb în care se bea vârtos şi se mănâncă mult.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News