Medicul psihiatru Gabriel Diaconu arată de ce este greșit să apreciem inteligența unui copil în formare în funcție de procentele date de teste naționale/ internaționale și face o analiză mai dură a sistemului de învățământ care împarte elevii, în mare parte, în două categorii. 

”Copii pregătiți de școală, sau școală pregătită pentru copii?

Evaluarea BRIO a competenței elevilor din România pe 2023 pictează un peisaj sumbru. Un pic peste 10% (adică doar 1 din 10 copii) a putut demonstra un nivel bun de alfabetizare funcțională. Ceilalți nouă? Modest, minim sau deloc. Și mai drăguț, 5 din 10 au intrat în categoria ”deloc”. Blană. Tufă de Veneția, cum ar spune strămoșii noștri.

Prilej pentru o reflecție mai atentă cu privire atât la educație ca formă de pregătire sau instrucție, nevoia crucială de-a interveni într-un viitor care pare (oare?) sumbru, în care idiocrația va domni, dar și o scurtă recenzie la termometrele de alfabetizare (dacă chiar fac ce trebuie și nu cumva pictează nerealist o lume altfel decât ar trebui să fie.

Să fixăm, bunăoară, niște repere ale realității. Inteligența oamenilor se poate ilustra pe-o curbă Gauss. Admițând că 100 este nivelul mediu, oricând vei putea afirma – fără tăgadă – că undeva la jumătate din populație are o abilitate mediocră de-a își folosi mintea, un sfert vor avea abilități din ce în ce mai scăzute, iar ultimul sfert motorașe de mare, sau foarte mare, viteză / capacitate potențial intelectuală. Modelarea matematică a inteligenței este procrusteană. Adică forțează anumite concepte ”man-made” (inventate de om) prin care definim domeniul. Și totuși, admițând această eroare intrinsecă de model, poți să o ”corectezi” în studii, analize comparative la momentul bunei corelații, sau analize discriminative, admițând că ”fracția de interval” chiar reflectă o realitate. Trebuie spus că această ”fracție de interval” - cât privește diverse domenii ale competenței academice, sau inteligenței – nu se regăsește în realitate la modul cum ne-o imaginăm. Nu e ca și cum, la o ”liniuță” pe autostrada deșteptăciunii, un om cu IQ de 120 va fi depășit în trombă de unul cu IQ de 130. Sau că, dacă ai IQ de 140+, lași în ceață pe unul cu 100. Lucrurile nu stau așa. Simetric, un IQ sub 90 nu e suficient să demonstrezi prostia. Și așa mai departe. Finalmente, aceste valori nu sunt statice. Șlefuirea pietrei prețioase (sic!) vede atât pierdere de substanță, cât și câștig de abilități. În cele din urmă dobândirea anumitor competențe poate întrucâtva corija vulnerabilități, sau întări calități native pe care le are un individ.

Ce arată teste precum BRIO, sau PISA? Majoritatea se uită la procentele mari de iliterație, analfabetism funcțional sau alte astfel de variabile. Prima mea surpriză/ durere, e că unde ne-am aștepta să vedem copii deștepți prin potențial (vezi mai sus), mai bine de jumătate nu-și ating șansa sau potențialul. Mai exact, ne-am aștepta ca 25%+ să fie isteți peste medie. Doar 11% (adică mai puțin de jumătate) își împlinesc acest potențial. Unde or fi ceilalți?

Școala este un antrenament generic prin care oamenii, de vreun secol și mai bine, dobândesc ”cunoștințe generale” și instrumente de bază prin care pot interpela, mai târziu, lumea care ne înconjoară. Uniformizarea educației a permis accesul (anterior exclusivist) la meserii care cer abilități serioase de abstractizare. Nu-ți trebuie multă judecată abstractă să frămânți aluatul sau să culegi legume ori fructe. Pe de altă parte, pe măsură ce tehnologia intră în din ce în ce mai multe domenii (până în fund la casierie) s-ar putea spune că aceeași meserie devine greu, sau deloc, accesibilă bazinului anterior de candidați. E vizibil că actualul ecosistem de predare/ formare școlară nu respectă nici realități psihologice, nici nevoi sociale, și în cele din urmă subscrie principiului ”garbage in/ garbage out” (gunoi intră/gunoi iese).

Dovadă definitivă pentru asta e că, la sfârșitul ciclurilor de formare până la nivel universitar, disproporționat de mulți dintre cei care, pe date, n-ar fi trebuit să ajungă vreodată să facă o facultate totuși obțin o diplomă.

Pe care n-o vor folosi, de fapt, niciodată. Pentru că își vor lua ”competențe” din terțe surse, sau vor urma alte căi de formare profesională, astfel încât să ocupe totuși poziții pe piața muncii adecvate. Și de aici, derivă, de fapt, marea problemă a testelor PISA sau BRIO. Că, dincolo de valoarea lor transversală, tomografică privind distribuția alfabetizării la momentul X, nu au valoare discriminativă (metaforic spus prostul de azi nu e prostul de mâine).

Marele pericol cu astfel de ”radiografii de sistem” e să fie, analitic și cantitativ, interpretate în absolut. Fără doar și poate că lupta cu analfabetismul poate fi considerată un proiect de țară, la limită o doctrină. Pe de altă parte – realist vorbind – în egală măsură merită cercetat felul în care mulți dintre cei considerați ”pierduți și irecuperabili” totuși compensează, reintră pe drum în alte ecosisteme de educație prin care dobândesc competențe. Să fim serioși. Dacă ar bubui țara de atâta incompetență ni s-ar prăbuși blocurile și ne-ar lua foc hambarele la ordinea zilei (nu că se întâmplă mai des, poate, decât ar trebui). Oamenii totuși ajung să facă treabă. Să desfășoare activități. Unde școala nu le-a dat neapărat o șansă, ba chiar li s-a insuflat ideea că sunt tâmpiți, cauze pierdute și nevrednici pe veci, mulți vor remonta, mai târziu în viață, astfel că ajung constructori buni, sau programatori buni, designeri buni sau buni asistenți medicali, tanchiști sau bucătari.

Context și consecințe. Fără modele de educație contextuală, care să plieze abilitățile elevului pe oferta de formare, o să tot stăm în zona mediocră a statisticilor. O țară sănătoasă ar trebui să poată oferi egalitate, dar și echitate, în șanse. Nu e nimic în neregulă să ai o inteligență mediocră, sau un nivel modest de alfabetizare funcțională. Ce e în neregulă e să ți se spună, pe cale de consecință, că dacă nu poți spune ”ce-a vrut să zică poetul”, n-ai în față o viață sau un destin bun. Există mândrie în muncă. Și există competență în muncă. Drept urmare provocarea e să pui copii pe paliere de ascendență spre o ocupație prin care să îi regăsești mai târziu, la vârstă adultă, autonomi financiari, înrolați profesional, într-o societate care continuă, neîntrerupt, să ”facă educație” și să ofere oportunități. N-ajută pe nimeni fascinația asta morbidă cu ”inteligența” sau ”prostia” la români ca exemplu de distrofie morală.

În cele din urmă – cu cele mai bune intenții – astfel de barometre devin, în mâini nepotrivite și viciate prin intenție, motoare de segregare socială și academică. Oferă niște cifre, procente, proporții de argument unor oameni al căror interes e să cultive doar un tip de inteligență, doar un tip de competență, doar un tip de nevoie. Or, în această lume, pe acest pământ, în agregatul social uman e în egală măsură relevantă și vlădica, și opinca. Pentru că oamenii sunt născuți egali în ce privește elementul ”șansă” și ”drept la viitor”. Care viitor se intersectează, fără doar și poate, cu școala. Dar nu cu acest fel de școală, care propune acest set de competențe. Cum spunea odinioară un profesor de-al meu, s-au inventat pe lumea asta două feluri de examene: unele pe care le pică toată lumea, și unele pe care le ia toată lumea. Restul sunt praguri în mare măsură convenționale, raportate la arbitrar, sau la o economie a resursei gri, care e capitalul uman de inteligență” a scris, într-o postare pe Facebook, medicul psihiatru Gabriel Diaconu. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News