În articolul „Sir Francis Drake dorea să privească. Inclusiv în sus”, George Maior publică în numărul din 7 ianuarie 2022 al revistei Cultura, o nouă scriere despre complexitatea cunoașterii, articol pe care vi-l redăm în rândurile de mai jos.

În timp ce mă uitam la acest film la modă acum, „Don’t Look Up” (o producție artistică destul de modestă, dar cu o satiră interesantă despre deformarea politică a cunoașterii și despre ignoranță în raport cu realități și a pericole care ne pândesc) mi-a revenit în minte un poem-rugăciune, atribuit lui Francis Drake, acel explorator aventurier englez al perioadei elizabetane. Se intitulează „Deranjează-ne, Doamne!” și câteva versuri mai sugestive s-ar transpune cam așa, în limba română: „Deranjează-ne, Doamne, când suntem prea mulțumiți cu noi înșine/ Când visele ni s-au îndeplinit pentru că am visat mărunt/Când am ajuns în siguranță pentru că am navigat prea aproape de țărm”. Sau, către sfârșitul poemului: „Deranjează-ne, Doamne, să îndrăznim mai mult/ Să ne concentrăm pe mări mai întinse, mai învolburate/Unde furtunile vor arăta măiestria ta/ Unde, pierzând din vedere țărmul,/ Vom găsi stelele”.

Povestea lui Francis Drake

Sir Francis era de toate: explorator, navigator (în slujba lui însuși și a reginei), militar, strateg, colonizator, un pic politician – aflat în grațiile reginei virgine, care l-a și înnobilat. Era și pirat, în viziunea atotputernicilor spanioli (care îl numeau El Draque), forța dominantă a lumii de atunci, pe care Drake a hărțuit-o, adesea cu succes, cam pe toate mările globului. Nu cred că era și poet. Era, e drept, apropiat de Sir Walter Raleigh, un alt explorator spectaculos, strateg și aventurier, dar și un poet consacrat; se cunoștea cu Christopher Marlowe, spion în slujba lui Walshingam, consilierul reginei, și poet de geniu, admirat de Shakespeare, care-l citează. Dar nu există indicii că el însuși avea aplicații artistice. Dealtminteri, istoricii spun că e greu ca acest poem să-i poată aparține, având în vedere că limbajul succede totuși englezei elizabetane. Însă nu asta contează: poezia îi este atribuită definitiv în cultura populară pentru că ea îl reprezintă ca personaj pe Drake. Îl exprimă plenar ca viziune, voință și cutezanță, ca un om capabil să-și asume riscuri mari, imense, pentru a deschide noi orizonturi ale cunoașterii unor lumi îndepărtate, care trebuiau descoperite. Oameni ca el au luptat cu geografia, dar și cu prejudecățile unor timpuri și epoci rigide, pentru a construi o nouă lume. E adevărat, uneori chiar cu mijloacele și metodele cele mai abominabile și adesea cu o moralitate îndoielnică (nici măcar standardele joase de integritate ale epocii nu l-ar favoriza pe Drake, drept pentru care astăzi statuia lui din San Francisco, ampasată într-un lung șir de statui ale unor personalități istorice, foști eroi, a fost „politically correct” dezintegrată LINK). Oameni ca el stau la geneza, ușor romantică, a unui patriotism puternic și luminat, dar și a unor perspective globaliste (Drake e documentat, totuși, ca primul navigator care a circumnavigat globul), fără să facă din asta ceva neapărat antagonic. Unei nevoi organice de cunoaștere și de cercetare continuă, urmată adesea și de acțiuni decisive. Ei nu au navigat niciodată „aproape de țărm” și nu s-au mulțumit cu confortul unui „port liniștit și sigur” sau cu fermitatea liniștitoare a pământului de sub picioare. În orice caz, detestau să viseze mărunt. Sir Drake și alții ca el erau capabili să privească departe, foarte departe. Să privească inclusiv în „sus”…

Nimic mai contrastant față de tipologia unor personaje contemporane din „Don’t Look Up”, care preferă să nu privească deloc, din teribila iluzie că nimic rău nu s-ar putea întâmpla vreodată. Și nu e vorba doar de mult discutata, până la fetișizare, încălzire globală (pretext cam propagandistic al filmului), care ne va distruge, nu se știe când, pământul; de vreo pandemie mai mult sau mai puțin ucigătoare sau de vreo cometă rebelă care ne-ar putea izbi peste noapte. E vorba de însăși refuzul de a privi la succesiunea logică a faptelor ce compun fluxul istoriei, cu bune și cu rele, și care ne influențează, adesea decisiv, viața socială, politica, siguranța.

„Refuză să privească dintr-un soi de credință, de ideologie nouă, care absoarbe realitatea și pervertește informația.”

Aici, nici măcar scuza manipulării de către politicieni veroși, fie ei populiști, naționaliști conservatori sau neomarxiști, care le spun să nu privească, cu mijloacele de propagandă cele mai sofisticate și perfide, nu e deloc valabilă. Cu rare excepții, ei chiar doresc să nu privească, fie în sus, fie înainte, la stânga, la dreapta, oriunde… Refuză să privească dintr-un soi de credință, de ideologie nouă, care absoarbe realitatea și pervertește informația, inclusiv știința, după cum le-ar plăcea lor să fie. Un adevărat act de creație al unei alte realități, posedând, pe deasupra, propria logică. Ca și cum, cel puțin după ultimele previziuni, purtând o cască dotată cu cea mai avansată tehnologie și arhitectură soft, am putea crede că, întrând în acest nou definit „multiverse”/metavers spectaculos, atrăgător și plin de infinite posibilități, vom fi scutiți cumva de universul real, încă totuși foarte concret; poate vreun obiect, vreun virus, vreo idee, vreun sentiment, și, dacă nu o cometă stupidă și rea, ceva mai pământean, vreo rachetă hipersonică… Nimic care să deranjeze armonia prestabilită a acestei ordini sublime, inexpugnabile.

„Deranjează-ne, Doamne!”

Și, dacă tot vorbim de deranj, să reamintim că poemul-rugăciune a lui Drake se intitulează „Deranjează-ne, Doamne!”. O rugăminte adresată Divinității pentru a fi stimulați permanent, deranjați, împinși de-a dreptul să explorăm, să luptăm pentru cunoaștere, să primim noi provocări și să nu ne complacem în mici satisfacții și lucruri minore. În „Don’t Look Up”, în final, pentru care Di Caprio spunea, poate pe bună dreptate, că a meritat tot filmul, este o rugăciune pentru iertare, grație divină și căință în fața trufiei. Recitată frumos de un tânăr talentat, precum Timothée Chalamet, rugăciunea este o recunoaștere umilă, dar tardivă, a unui eșec monumental, din păcate final, datorat trufiei și, aș spune, prostiei, de care Domnul poate lua act, ne poate ierta sufletele, dar nu ne mai poate salva fizic. Aceasta în film. În viața reală, să sperăm că, asemenea mesajului din poemul lui Drake, vor exista unii care să cuteze să privească, să înțeleagă și apoi să acționeze curajos, indiferent de riscuri, pentru a putea merge mai departe.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News