CU CE SE ÎNTÂLNEȘTE VIRUSUL ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC?

Învățământul românesc avea o imensă problemă și înainte de a fi supus regimului pandemiei.  Reformarea lui era absolut și urgent necesară. Aceasta impunea și un efort național pentru revizuirea sistemului Bologna, modelul impus de UE fiind depășit și, din multe puncte de vedere, inferior celui tradițional românesc.

Evident, și cel din urmă se cerea reformat, dar nu așa cum s-a făcut, înghițind cu polonicul formulele eurocrate. Dinnou suntem victimele formelor fără fond.

Înainte de liceu, școala românească dresează, iar după liceu, îndoctrinează. În toate ocaziile informează, dar nu formează. Sau, când își propune să formeze, formează deprinderi iar nu conștiințe. Corporațiile au nevoie de oameni cu imaginație puțin exersată și personalitate atrofiată – imaginația și personalitatea alimentează spiritul critic – iar clanurile politice au trebuință, pentru a perpetua impostura democrației și a-și eterniza controlul puterii, de ștergerea oricăror diferențe creatoare de competiție reală și progres – inclusiv și mai ales cele de inteligență superior prelucrată. Școala pseudo-democrată, concentrată asupra cozii și fără grijă pentru frunte, nu mai pregătește elite, ci submediocrități care să poată ocupa locuri de muncă calibrate pentru cei cu minte puțină. Așa cum alimentele obținute prin manipulare genetică sunt făcute ca să umple cât mai multe burți, așa și școala este concepută ca să ofere cât mai mulți artizani, iar nu artiști, buni pentru ocuparea unor locuri de muncă în care salariatul știe ce are de făcut dar nu înțelege ce și de ce face. Generația mea a fost crescută în cultul performanței și al patriei. Generațiile actuale sunt crescute în cultul consumului și al supunerii.    

Sunt, zeci de ani de când nu mai producem profesori de calitate. S-au înmulțit titlurile de doctor ca ciupercile după ploaie. Deși sistemul de acordare a titlului pare mult mai sever decât înainte, practica ne arată că totul este o glazură pe nimic. Avem o inflație de doctorate fără valoare științifică, în domenii bizare („științele securității”, de pildă) și o adevărată inundație de plagiate, care omoară știința mai ceva decât SARS-Cov2. Avem, de asemenea, o sumedenie de cadre didactice cu titlul de profesor, dar fără competențe la nivelul titlului. Ne lipsesc, în schimb, adevărații asistenți, care să poarte și să vrea a purta în geanta cu cărți cununa profesoratului. Avem programe școlare suspecte de a fi produsul unei combinații letale între demență și trădare de țară, iar în învățământul universitar ne împiedicăm de discipline create pentru (așa ziși) profesori, în loc ca profesorii să fie chemați a preda disciplinele necesare, în timp ce disciplinele esențiale fie că au fost eliminate fie că sunt predate de o manieră expeditivă.

Peste această casă ruinată trebuie acum să ridicăm un alt edificiu. Acest sistem contorsionat mai trebuie să sufere o deformare ca să evităm infectarea cu virusul biologic. Ce rezistență poate avea el? 

ROLUL PROFESORILOR ȘI ROLUL MEDICILOR

Școala presupune o legătură complexă și intimă între dascăl și discipol. Școala bună nu (doar) informează, ci (mai ales) formează; ea formează nu numai specialiști, ci și caractere. Asta nu se poate face on line. Este nevoie de contact direct, atât în învățământul preuniversitar, cât și în cel universitar.

Cu cât sunt mai mici ca vârstă și mai plastici ca personalitate, copiii au nevoie de o relație mai personală cu maeștrii lor. Rolul învățătorilor este esențial pentru întreaga devenire a individului și pentru viitorul întregii națiuni. Mai târziu, oamenii de concepție se pot transforma în oameni de execuție; invers, este mult mai greu. Or, concepția nu se învață, ci se „fură” prin contact cu cel care a esențializat o profesie și nu posedă cunoștințe exclusiv pentru folosul său, ci deține și taina transmiterii lor către alții. Inclusiv această modalitate de comunicare presupune un contact direct, amplu și continuu.

În funcție de ceea ce a obținut de la școală, fiecare persoană poate fi mai mult sau mai puțin competitivă în societatea în care trăiește. În funcție de calitatea produsului școlii sale o națiune este mai mult sau mai puțin competitivă în concursul cu alte națiuni. Dacă românii sunt nemulțumiți de viața lor, o mare parte a vinei este în sarcina școlii. Acestea sunt enunțuri banale, dar pe care se pare că le uităm mereu.

Iată de ce cursurile on line pot fi numai complementare, niciodată de masă și niciodată pe termen lung. Acești parametri trebuie avuți în vedere atunci când se fac planuri pentru lupta împotriva efectelor pandemiei. Mai ales dacă ne gândim că vor mai fi pandemii și, dacă suntem serioși și sinceri cu noi înșine, nu putem privi cu seninătate perspectiva ca gestiunea lor viitoare să fie lăsată pe mâna absolvenților învățământului on line. 

Specialiștilor virusologi trebuie să li se dea de rezolvat o problemă medicală cu datele sociale și economice stabilite de specialiștii în management social, economic și politic, astfel încât să se optimizeze agregarea diferiților vectori concurenți, iar nu să li se permită reorganizarea ansamblului social după rațiuni medicale care ignoră pe cele economice, sociale etc. Medicii nu trebuie să ne spună cum să organizăm învățământul ca să nu ne îmbolnăvim, ci trebuie să ne spună ce avem de făcut pentru a reduce la maxim riscul îmbolnăvirii în condițiile organizării optime a învățământului după toate regulile artei acestuia. Nici indivizii nici societatea nu au nevoie de analfabeți sănătoși. Doamne ferește de prostul în formă bună!

O guvernare slabă – în general, o clasă politică nevolnică – a lăsat organizarea societății pe mâna medicilor, crezând că astfel dobândește un alibi pentru lipsa sa de competență administrativă. Probabil că – nici asta nu este chiar sigur – dacă vom sta în casă nu ne vom îmbolnăvi, neîntâlnindu-ne cu virușii perverși care circulă nevăzuți prin lume. Nu ne vom îmbolnăvi, dar ne vom prosti. Și ce folos vom putea avea apoi din prostie, atât noi, ca indivizi, cât și societatea?

Dând curs înțeleptelor sfaturi medicale aproape că am distrus un an de școală. Iar un an de școală, în unități de măsură cronologice are mai puțin de 365 de zile, dar în timp istoric are mult mai mult. Sunt calcule științifice care au arătat că un absolvent de zece clase din Europa occidentală are un nivel de pregătire și, deci, o capacitate competitivă în lume, similară cu cea a unui absolvent de opt clase din SUA și de șase clase din China. România, nu mai trebuie repetat, nu face parte din Europa occidentală.

Ne putem noi, deci, permite să suspendăm cursurile sau să realizăm un învățământ surogat, în condițiile în care pandemia a produs, în prima jumătate a anului 2020, mai puține decese decât totalul acestora în perioada corespunzătoare a anului 2019? Ne putem noi permite să ținem copiii acasă în județe sau localități în care s-au înregistrat între câteva cazuri de îmbolnăvire și nici unul?

Dacă nu am fi făcut-o s-ar fi produs mai multe îmbolnăviri – vor zice unii. Poate. Probabil. Regretabil. Este însă acceptabil să îmbolnăvim un întreg popor, și asta la nivelul mai multor generații, cu virusul inculturii și al înapoierii intelectuale? Nu știu de ce nimeni nu pune aceste întrebări celor care pledează pentru izolarea elevilor / studenților și școala de la distanță prin comunicare virtuală.

Spunând asta nu am pus și problema deprinderilor comportamentale. La școală tinerii învață să fie împreună, să socializeze, să coopereze, să râdă, să comunice nonverbal. Asta susține coeziunea unei societăți valorificând trăsături care țin de esența ființei umane. Vrem să le distrugem pe acestea? Dorim generații de cuci? Urmărim distrugerea țesutului social? Poate că unii o vor. Nu trebuie să li se permită.   

LA DIGITALIZARE NU SE POATE TRECE PESTE NOAPTE

Să revenim, însă, la analiza stării de fapt.

În România nu există cultura, infrastructura, abilitatea și organizarea pentru digitalizarea învățământului la nivel național. Un învățământ care până acum producea o mare cantitate de gunoi reciclabil, va produce, în cazul digitalizării forțate la nivel de masă, aproape în totalitate gunoi, și acela nereciclabil. Aceasta va distruge capacitatea competitivă a României pe plan extern și va anula ultimele ei resurse de a mai rezista în fața procesului de destatalizare la care este supusă.

În România există o inegalitate de șanse cronică între copiii / tinerii aparținând diferitor categorii sociale (mai ales între cei de la sat și de la oraș, dar și între cei de la oraș care locuiesc în cartierele de lux și cei care locuiesc în cartierele sărace). Învățământul on line va accentua aceste inegalități făcându-le insuportabile atât pe termen scurt, cât și, sub aspectul coeziunii sociale, pe termen lung. 

Situația politică și economică actuală a României nu oferă un guvern capabil să pună în aplicare nici măcar măsurile de urgență anunțate pentru un învățământ parțial digitalizat, în condițiile în care structurile administrative ale sistemului de învățământ sunt prea rigide pentru a se adapta de la caz la caz. Să nu ne mințim! Noi raționăm de parcă măsurile preconizate de guvern (cu tablete, toalete igienice etc) ar fi deja aplicate. Nu sunt și nu vor fi. România nu a realizat nici lucruri mai simple. Ce vom face când, după ce va porni anul într-o anumită concepție, vom constata că măsurile de susținere nu au fost puse în mișcare? Va fi un haos general.

Și ce se va face cu tabletele care nu au instalate programele adecvate? Și ce vom face cu elevii care le văd pentru prima oară? Dar cu profesorii care încă mai scriu cu stiloul? O societate nu se digitalizează peste noapte. Este nevoie de o cultură a digitalizării.

Ca să nu ne mai întrebăm – căci ne apucă groaza – cum vom proceda cu copilașii care vor refuza să poarte mască ore întregi sau să păstreze distanța, nezbenguindu-se în recreații? Vom lua măsuri de impunere care să îi nevrozeze pe ei și pe profesori, înainte de a-i nevroza pe părinți și astfel a răspândi nevroza în întreaga societate, presupus scăpată de viruși?! 

Nebunia trebuie oprită. Virusologii trebuie să înțeleagă ceea ce este suportabil social și ceea ce este insuportabil, și să ofere soluții în mediul natural, iar nu într-unul împotriva naturii.

Anul școlar trebuie să înceapă în formula clasică, respingându-se de principu ideea învățământului on line. 

În școli, se impun, desigur, măsurile de igienă și prevenție de bun simț, concepute și recomandate de medici, care se inserează în procesul de învățământ, cu adaptări rezonabile, dar fără tulburări esențiale.

Este nevoie să crească numărul de spații de învățământ. La câte investiții imobiliare speculative s-au făcut și se fac peste tot, nu ar fi chiar greu de atins acest obiectiv, inclusiv prin etatizarea unor proprietăți private, în prezent nefolosite. Sunt centre de conferințe, complexe sportive, hoteluri cu spații în prezent nefolosite. Proprietarii lor ar fi bucuroși să le închirieze statului, scăpând astfel de faliment.

Acolo unde asemenea spații sunt prea departe de domiciliul elevilor, autoritățile locale ar urma să asigure transportul gratuit, în condiții de maximă igienă.

Este nevoie să crească și numărul de profesori. Mărirea personalului didactic și auxiliar (readucând în activitate și pensionarii), sau mărirea normelor didactice, după caz, impune o creștere masivă a drepturilor salariale ale acestui personal, la un nivel comparabil cu cel din sănătate și justiție. Este timpul să așezăm școala la locul care i se cuvine în ierarhia socială.

Pentru a face față situației se impune și flexibilizarea organizării sistemului de învățământ prin întărirea autonomiei locale și garantarea unei autonomii universitare reale. Nu este nevoie să reducem mișcarea elevilor, studenților și profesorilor, ci atribuțiile birocraților din ministere și alte instituții ale administrației centrale de stat, care își justifică salariile inventând reguli inutile pentru activități pe care nu le înțeleg sau de care nu le pasă.

Indiferent ce măsuri se vor lua, ele necesită finanțare, în condițiile unei crize economice inevitabile. România are totuși posibilitatea să o facă scoțând la suprafață banii negri (inclusiv prin măsuri din domeniul amnistiei) și introducând impozitul pe averile mari. Nu știm cu ce să finanțăm cheltuielile suplimentare din învățământ, dar autovehiculele de lux zburdă pe străzi, cartierele rezidențiale prosperă, restaurantele de fițe sunt pline iar transnaționalele scot profiturile din România lăsând bugetului de stat mai nimic.

E vremea deșteptării! La propriu și la figurat. Întrebarea este cine va suna deșteptarea? Și câți se vor deștepta? Altminteri, somnul națiunii naște monștri.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News