Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Fotografii istorice: Singura dată când Președinții României au fost surprinși împreună. Ceea ce părea imposibil s-a întâmplat / imagini în articol
O singură dată Președinții României au apărut în aceleași poze.
Ultima dată când ceva a reunit foștii Președinți ai României a fost înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea. De ce crede Iliescu că foștii Președinți ai României ar trebui consultați ocazional pentru capitalul lor de influență, cunoaștere și relații? Aflăm din cadrul podcastului Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
Ionuț Vulpescu: De ce în România instituția fostului Președinte al țării nu se bucură de același respect ca în alte țări europene, ca să nu mai vorbesc de SUA?
Ion Iliescu: Nu doar că instituția prezidențială nu e la fel de respectată și de sonoră cum e cultul foștilor Președinți de la Casa Albă, dar e ceva mai dramatic de atât. Nici foștii Președinți de stat, între ei, nu au dialog și nu sunt capacitați să rămână în slujba României prin ceea ce au mai valoros: un capital social, conexiuni, influență internațională și, foarte important, experiența politică. Foștii președinți nu mai sunt uneori nici măcar în amintirea partidelor lor, darămite a opiniei publice. Ultima dată când ceva a reunit foștii Președinți ai României a fost înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea. Există o fotografie istorică, din aprilie 2005, la Vatican: Regele Mihai; subsemnatul, Ion Iliescu; Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Plus premierul din acel moment, Călin Popescu-Tăriceanu.
Ne plac sau nu, patru lideri ai României, din epoci istorice cu ambiții și resurse complet diferite, uniți de moartea unui ales al lui Dumnezeu. În România nici nu era posibil să stăm în aceeași pictură, cum se spune.
O fi ceva providențial, ar zice unii. Eu cred că oamenii își fac destinul cu mâna lor și că e vina societății că privește instituția fostului Președinte ca ceva de care se poate lipsi. Ar fi frumos ca pe foștii Președinți să îi unească și nașterea unei noi Românii. Vedeți, în România funcționează ceea ce Hannah Arendt numește, la un moment dat, mitul țapului ispășitor: cineva trebuie să fie de vină pentru insuccesele unei țări, și e mai simplu să arunci culpa asupra unui singur individ, decât să evaluezi problema ca fiind atribuibilă unor grupuri mai largi.
Președintele României a fost țapul ispășitor în dialectica vinei de când s-a instituit democrația în această țară. Sunt însă lucruri foarte diferite: SUA reprezintă un contract social foarte larg și problematic, e un commonwealth în care Președintele are un rol major, nu doar pentru că trebuie să arbitreze părțile componente, ci mai ales pentru că e liderul celui mai puternic stat de pe fața pământului.
Când spui „Președintele SUA” ai în vedere o putere politică, militară, economică; ai în vedere NATO, dar și o morfologie statală în care, după cum aprecia Tocqueville, pe bună dreptate, instituțiile sunt democratice nu doar prin principii, dar și prin consecințele acțiunilor lor. Or, când privești spre țările din Est, pleci de la premisa că Președintele e un arbitru, dar al unor actori instituționali și politici, care încă lucrează la perfecționarea democrației lor și care au nevoie de sprijinul aliaților politici mai puternici.
Pe de altă parte, cultura politică americană e mult mai unitară și mai robustă: Președintele are o putere simbolică, dar și executivă mai mare; regimul constituțional îl ajută să joace astfel rolul de la Casa Albă. Cotroceniul a fost, în ultimele decenii, nu un loc din care Președintele iese către public, ci unul în care Președintele se închide. Mentalitatea aceasta anahoretică nu e de găsit în SUA. Americanii sunt foarte sensibili la viața politică, iar Președintele e și un moderator al vieții sociale, un influencer, dacă vreți, asupra unor judecăți de opinie populare. El face ca flacăra visului american să ardă constant, el e cel care cere ca „Dumnezeu să binecuvânteze America”, celebrul salut prezidențial…
E firesc ca instituția prezidențială americană să aibă valoarea și puterea pe care le deține; când guvernezi peste un sistem politic bipartid, rolul Președintelui devine limpede: Wilson spunea că nu poți conduce decât dacă înlături antagonismele, iar asta e sarcina unui Președinte. În România contradicțiile se nasc între mai mulți actori politici, iar Președintele mai degrabă mediază. Sigur, în cultura politică autohtonă au apărut tot felul de etichete prezidențiale: Președinți jucători, învățători, informatori. Toate denotă însă derapajele democrației, dar toate susțin teoria mea, aceea că Președintele e cel pe care dai vina. Se vede, de altfel, și din matematica alegerilor: România vrea guverne de stânga, se simte reprezentată de ele, dar a retras stângii, de fiecare dată, în ultimii 20 de ani, la alegerile prezidențiale, șansa de a mai da un Președinte social-democrat.
Ionuț Vulpescu: Spuneți că președintele la români e un țap ispășitor?
Ion Iliescu: Vina pusă asupra unui singur om te scutește de efort: nu mai cauți soluții de grup pentru o politică mai performantă și nici nu mai delegi tipuri de responsabilități. De ce în România se vrea un nume propriu pentru orice culpă? Pentru că există un reflex mai degrabă estic, de a personaliza puterea și efectele ei. Niciodată nu sunt de vină sisteme sau instituții, nici grupuri, ci un individ, iar în cazul de față, Președintele e unul dintre animalele de sacrificiu în retorica discursului public, chit că republica noastră nu e una ca cea franceză, de pildă. Pe de altă parte, e foarte simplu să arunci vina asupra Președintelui, pentru că pare sacrificiul suprem, făcut de la vârf, care albește campaniile electorale și deficitul de imagine. Partidul care veșnic se reinventează e un mit care are monopolul lui în spațiul public. Iar reinventarea ține de jertfirea unuia sau a altuia. Eu nu prea am văzut o predare decentă a ștafetelor de guvernare în România. C
u atât mai puțin nu am văzut un grup de expertiză format din foști șefi de stat sau premieri, un organ consultativ de „vârf”, pentru că nimeni nu vrea „salonul vinovaților” funcțional. Când nu înțelegi principii de bază, că puterea executivă și legislativă se controlează reciproc, când nu pricepi responsabilitatea legiuitorilor și a executorilor legii, e foarte simplu să ceri carne de tun și să faci din Președinte un vinovat universal. Președintele în România nu are atâta putere cât să fie responsabil pentru tot. Și ar fi bine nimeni să nu își dorească așa ceva, dacă vrea democrație.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
