Întâmplarea a făcut ca sâmbătă, 8 octombrie, telecomanda să mă ghideze spre câteva meciuri de fotbal din România. Ce am văzut, însă, a fost departe de sportul rege. 

Nu îmi iese din cap ceva ce a spus, acum câteva zile, Gică Hagi. Regele! Întrebat de ce nu mai şutează tinerii fotbalişti din România la poartă, de la distanţă, acesta a spus că e pentru că "nu le spune nimeni. Mie mi-a spus antrenorul la 12 ani să am curaj, şi am încercat. Cu Anglia am dat peste tribună. Uneori intră, uneori nu. Dar trebuie să încerci, să ai curaj". 

La fel a spus Hagi şi despre tehnica de lovire a mingii astfel încât aceasta să nu se învârtă în aer. Că totul stă în exerciţiu, că e ca la tenis şi că la un moment dat, după multă practică, devine automatism, ceva natural. 

Realitatea fotbalului românesc de astăzi este că şi-a pierdut nu doar curajul, ci parcă şi talentul. Echipele sunt concentrate în ultimii 30 de metri din faţa porţii proprii, acolo unde se apără şi de unde bubuie orice minge, în speranţa că vreun jucător mai rapid o va prinde, sau că vreun fundaş advers se va împiedica în propriile picioare şi va crea, astfel, o portiţă pentru un gol. Dacă vine, bine. Dacă nu, şi un punct e bun. Important e să nu pierzi! De spectacol nu mai are nimeni timp. 

Şi aş fi putut înţelege asta, poate, într-un campionat puternic, în care la titlu s-ar bate 6 din 16 echipe. Dar într-un campionat în care titlul a fost câştigat de aceeaşi echipă în ultimii 5 ani, cu acelaşi joc economicos, să nu rişti nimic mi se pare moarte curată. De altfel, prea puţini mai sunt cei care spun că au nevoie de sprijinul suporterilor, că vor ca oamenii să vină pe stadion. Şi ei sunt conştienţi că nimeni nu vine la un spectacol grotesc. 

Tinerii fotbalişti din România sunt, din nefericire, o combinaţie de talent şi nepăsare. Dacă araeori scoate câte unul capul din cutie, este imediat asemănat cu Maradona, Pele, Hagi, Zidane sau Ronaldo. Cel puţin până trimite prima minge peste poartă sau îşi dă prima dată cu stângul în dreptul. Atunci redevine mediocru. Şi dacă oricum e greu să ieşi din mocirlă, după ce eşti băgat din nou în ea aproape că te sufoci, ca tânăr fotbalist. Mai ales când de la tine se aşteaptă salvarea meci de meci, deşi tu abia faci primii paşi într-un fotbal mediocru. 

Dar să revin. Telecomanda m-a dus pe câteva meciuri din fotbalul românesc, atât cât se poate numi el fotbal. Ce am văzut, însă, e complet departe de sportul rege. O demonstraţie de alergături fără scop şi pase fără ţintă, "fotbalul" din Superligă (nume antagonic imaginii de pe terenuri) plictiseşte. Singurii care mai animă peisajul sunt comentatorii, care parcă se uită la meciuri din Premier League sau din Liga Campionilor atunci când comentează un "derby" mioritic. 

Ne întrebăm, adesea, de ce naţionala nu are rezultate. De ce acolo nu sunt aduşi cei mai în formă fotbalişti români. Dar care sunt aceia? Acum 15 ani, Adrian Mutu şi Cristian Chivu jucau titulari în Italia, Răzvan Raţ era titular la o echipă care avea să câştige ultima Cupă Uefa, iar ceilalţi, care jucau în Liga 1 (era mai simplu pe atunci), se calificau prin primăveri europene cu echipele din fruntea clasamentului. Pe terenuri mai proaste decât cele de azi, fotbalul părea mai boem. Ştiu, acum totul e tacticizat, trebuie să fii la curent cu ce spun Guardiola, Ancelotti, Klopp sau Nagelsmann. Numai că ai noştri nu sunt nici Haaland, nici Vinicius jr, nici Salah. Aşa că poate ar trebui să renunţăm la "i-am surprins cu trecerea din 4-4-2 în 4-2-3-1" şi să trecem la "hai să dăm cu un gol mai mult decât adversarul". Poate aşa vor fi readuşi oamenii în stadioane, iar fotbalul românesc va mai supravieţui un deceniu. Pe bune, nu pe sub mese...

*acest articol reprezintă o opinie

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News