Data actualizării: 07.12.2016 17:25
Data publicării: 07.12.2016 17:15

Festivalul Filmului de la Torino, “tânăr, transgresiv, punk”

Autor: Magdalena Popa Buluc | Categorie: Cultura

Pictoriţa Elisabeth Vigée-Le Brun , portretista Mariei Antoaneta, spunea despre Torino, în 1789, că este unul dintre cele mai spectaculoase oraşe ale Europei, unde “străzile, pieţele au o regularitate a ţesutului urban”. Unic în Italia, Torino a fost declarat de UNESCO Cetatea Creativă a Designului şi a Artei . O recunoaştere oficială a vocaţiei de a inova şi a capacităţii creatoare pe care Torino o are înscrisă în ADN-ul său. Ca să nu mai vorbim de faptul că simbolul oraşului este Mole Antonelliana , ce a devenit Casa Cinematografului , un edificiu care la timpul lui a uluit prin originalitatea sa. Visul vertical de 167,5 metri al unui arhitect vizionar ca Alessandro Antonelli .

Depăşindu-l cu puţin, surprinzătorul nou simbol al oraşului contemporan de puţin timp inaugurat este zgârie-norul Intensa Sanpaolo, alb şi luminos, proiectat de Renzo Piano, care l-a definit ca “un fragment de gheaţă la Torino”. Este într-adevăr un fir roşu care uneşte sub semnul verticalităţii vechiul şi noul simbol ale oraşului Torino.

Zgârie-norul lui Piano, cum îl numesc acum torinezii, a devenit logo-ul oraşului contemporan, pe care îl încununează cu o nouă “coroană a deliciilor”, care îl face, alături de capodoperele istorice sau reşedinţele sabaude, demn de patrimoniul UNESCO. O linie ideală care cuprinde centrul şi palatele sale şi se declină de la noul Campus universitar proiectat de Norman Foster până la fosta fabrică de maşini a FIAT-ului, aparţinând lui Giovanni Agnelli, Lingotto, unde a început totul. Pentru că în aceasta constă marca noului Torino contemporan: transformarea dintr-un oraş industrial într-un oraş al culturii, o transformare şi “fizică”, ce se concretizează în recuperarea spaţiilor industriale dezafectate care renasc sub forma centrelor expoziţionale, publice, locuri de întâlnire, studiouri.

Ceva mai departe se află cele două fundaţii torineze pentru artă contemporană. Fundaţia Sandretto Re Rebaudengo se înalţă pe spaţiul ocupat o vreme de Fergat, fabrica de jante auto. Arhitectul Claudio Silvestrin a proiectat un bloc de piatră de Lecce, de 130x9 metri, un templu aproape misterios al contemporaneităţii.

Fundaţia Merz este adăpostită în fosta centrală termică a birourilor Lancia, din anul 1936: un spaţiu de absolută simplitate, alb şi desfăşurat pe trei etaje dedicate expoziţiilor.

Itinerariul torinez nu se poate încheia decât la Lingotto, marea fabrică ex-Fiat, unde în 1983 a început planul de reconversie a spaţiilor industriale, şi atunci după proiectul lui Renzo Piano. Acesta a creat acolo, între spaţii ludice şi neaşteptate – grădina minunilor, Bula de pe acoperiş, Auditoriumul – şi sălile pentru Pinacoteca Agnelli.

Renzo Piano, cu extraordinarul Lingotto, voia să comunice “un puternic semnal de schimbare”. După 30 de ani, zgârie-norul transmite acelaşi semnal.

Torino este azi un oraş aristocratic în continuă evoluţie, de la Augusta Taurinorum, prima capitală a Italiei, la Regina automobilelor, de la protagonista evenimentelor Olimpiadei de Iarnă la prima Capitală a Designului, la încrucişarea artelor cu inovaţia. Un oraş care continuă să te surprindă şi de care sfârşeşti prin a te îndrăgosti. Torino a ştiut să se reinventeze şi, astăzi, este recunoscut ca unul dintre oraşele cele mai interesante din Europa. Nu poţi să nu te laşi sedus de ideea că o privire este posibilă pentru a-l îmbrăţişa şi a aduce acasă o amintire.

Am fost de mai multe ori acolo şi, de fiecare dată, am fost uimită de felul în care oraşul prinde viaţă şi se dezvoltă de la o vizită la alta. Este un oraş care a ştiut mereu să fie contemporan, sintetizând perfect o vocaţie metropolitană. Lumini, sunete, culori, arome şi gustul unei bucătării sofisticate sunt ingredientele unei realităţi care te face să trăieşti din plin. O ofertă extraordinar de bogată: expoziţii, concerte, spectacole de teatru, festivaluri de film, discoteci, restaurantele şi barurile din Piaţa Vittorio Veneto, din Quadrilatero Romano, de-a lungul fluviului Po… Te uimeşte faptul că mii de persoane din toată lumea au venit, în această perioadă înaintea sărbătorilor de Crăciun, să admire “Luminile de autor”, să se oprească în faţa vitrinelor luminoase pentru a contempla lumea Presepi-lor, personaje ale tradiţiei religioase, desenate şi pictate de artişti, de un extraordinar impact scenic, să asculte concertele de muzică sacră, să străbată pieţele de Crăciun răspândite în oraş de la Borgo Dora la Piazza Carlo Felice, de la Piazza Castello la Corso Marconi şi la Piazza San Carlo. Seara, lumea se strânge pentru a dansa pe străzi alături de Planet Funk şi Krakatoa Dzset.

Desigur, au sosit foarte mulţi şi pentru Festivalul Internaţional de Film, una dintre pricipalele manifestări consacrate descoperirii noilor limbaje cinematografice şi noilor talente, a cărui a 34-a ediţie s-a încheiat recent.

“Tânără, transgresivă, punk”. Aşa a fost numită în manifestul festivalului această ediţie care a găzduit 158 de filme, dintre care 43 de premiere mondiale, 25 de avanpremiere internaţionale şi 73 italieneşti.

Mare a fost şi numărul oaspeţilor, de la Costa Gavras, distins cu Premiul pentru carieră, la “regizorul invitat” Gabriele Salvatores care a prezentat “cinci piese uşoare”, într-o secţiune gândită de el însuşi, la Nanni Moretti, Marta Gastini, Jasmine Trinca, Gianni Amelio, Roberto Bole, Lou Castel, Francesco Munzi, Daniele Segre, Maurizio Zaccaro.

Marele învingător al Festivalului a fost The Donor, în regia lui Qiwu Zang, povestea unui om de condiţie modestă obligat să lupte pentru a împiedica demolarea casei sale şi care, pentru susţinerea cheltuielilor de şcolarizare ale fiului, se vede obligat să cedeze un rinichi pentru transplant.

Juriul, compus din Ed Lachman, preşedinte, Don McKellar (Canada), Mariette Rissenbeek (Germania), Adrian Sitaru (România), Hadas Yaron (Israel) şi-a motivat astfel decizia: “Suntem onoraţi să acordăm premiul unui film atât de penetrant şi atât de poetic atât în naraţiune, cât şi în performance, în înţelegerea lumii în care trăim. Credem că am descoperit o nouă voce a cinema-ului chinezesc care ne va îmbogăţi pe toţi”.

Premiul Special al Juriului - Fondazione Sandretto Re Rebaudengo a fost acordat peliculei Los decentes, de Lukas Valenta Rinner (Austria-Coreea de Sud), un film care “explorează cu mare sensibilitate şi un acut spirit de observaţie impactul pe care această nouă libertate (descoperirea unei comunităţi de nudişti) o are asupra vieţii eroinei principale. În acelaşi timp, această libertate provoacă reacţia burgheziei din cartier. Un film îndrăzneţ şi original”.

Cea mai bună actriţă a fost declarată Rebecca Hall pentru rolul din Christine de Antonio Campos (SUA), premiată pentru “puternica sa prezenţă scenică” şi pentru că “a reuşit să portretizeze perfect un personaj emoţionant, aflat în conflict cu sine însuşi”.

Pandantul masculin al acestui premiu i-a revenit actorului Nicolas Duran pentru evoluţia sa din pelicula Jesus, de Fernando Guzzoni, producţie Franţa-Chile.

Premiul pentru cel mai bun scenariu a fost conferit lui Juan Zeng Zhe pentru pelicula The Donor, iar Premiul Publicului s-a îndreptat către Wir Sind die Flut / We Are the Tide, de Sebastian Hilger (Germania).

După ceremonia de premiere, Festivalul s-a încheiat cu lungmetrajul “tarantinian” Free Fire, regizat de englezul Ben Wheatley. Este povestea a 12 bărbaţi şi a unei femei care se întâlnesc într-o noapte la Boston într-o fabrică dezafectată. De o parte se află o delgaţie IRA, de cealaltă un grup de traficanţi de arme. Cea care organizează vânzarea este îndrăzneaţa Justine. Totul pare să se desfăşoare bine, dar curând, tratativele se transformă într-o luptă. Şi date fiind personajele implicate şi cantitatea de arme pe care o au la dispoziţie, consecinţele nu pot fi decât explozive. În distribuţie: Brie Larson, Premiul Oscar 2015 pentru «Room», Cillian Murphy, Arnie Hammer. Producător: Martin Scorsese.

În Concurs au fost 15 pelicule din 13 ţări, trei dintre ele venind din Franţa şi unul din Italia, I figli della note, debutul lui Andrea De Sica, nepotul lui Vittorio De Sica. Acţiunea se petrece într-un colegiu pentru fetele familiilor de elită. Este un mix de horror, fabulă neagră şi analiză politică, lângă colegiul cu atmosferă blând represivă, aflându-se o casă în pădure, loc de plăceri prohibite. Pelicula aminteşte de cinema-ul lui Lynch.

În concurs au fost prezentate şi Las Lindas al regizoarei argentiniene Melisa Libenthal, un jurnal autobiografic şi o reflecţie acută asupra ideii de frumuseţe şi de feminitate în cadrul stereotipurilor şi condiţionărilor sociale, Maquinaria panamericana de Joaquín del Paso, comedie amară despre clasa muncitoare mexicană, Avant les rues, de Chloé Leriche, din Canada, Les derniers parisiens de Hame Bourouba şi Ekoué Labitey, Lady Macbeth de William Oldroy, La mecanique de l’ombre, al belgianului Thomas Kruithof.

Documentarul Wind al tânărului regizor Saw Tiong Guan este povestea incredibilei biografii a lui Christopher Doyle, unul dintre cei mai mari directori de imagine în viaţă, prietenul lui Wong Kar-wai împreună cu care a realizat opt filme, printre care excelentele In The Mood For Love şi 2046.

Secţiunea lui Salvatores a cuprins Alice’s restaurant, de Arthur Penn, Blow up de Michelangelo Antonioni, If… de Lindsay Anderson, Jules et Jim de François Truffaut şi The strawberry statement de Stuart Hagmann.

În secţiunea Festa mobile, ce invită cele mai bune creaţii ale ultimei stagiuni, dar şi pelicule vintage, au fost programate, printre altele, două filme dedicate Comisiei de Film Torino Piemonte, Gipo, lo zingaro di Barriera, de Alessandro Castelletto, şi Sadie, ultima peliculă a lui Craigg Goodwill, filmată la Torino.

În secţiunea After Hours, dedicată peliculelor horror, au putut fi vizionate Sadako V Kayako de Koji Shiraishi şi un superclasic: La maschera del demonio de Mario Bava.

Printre peliculele cele mai bizare trebuie semnalate Animal politico, de Tiao, şi Antiporno, de Sion Sono.

Îndelung aplaudată a fost pelicula La lingua dei furfanti de Elisabetta Sgarbi, în care vorbeşte despre magnificile fresce romane şi biserici din Val Camonica, pe muzica lui Franco Battiato.

Ediţia din acest an a propus, în afara secţiunilor competitive şi necompetitive, a doua parte a Retrospectivei Cose che, o călătorie prin scenariile viitorului imaginate de cinema-ul SF şi de autorii care au descris lumea deceniilor care vor veni după ei. Au fost proiectate pelicule rare şi a fost, cu acest prilej, lansat volumul Pecore elettriche. La terra vista dal cinema, îngrijit de Emanuela Martini şi editat de Il Castoro.

Punk şi rock

A fost marcată şi împlinirea a 40 de ani de la apariţia culturii punk, cu un omagiu adus lui David Bowie, cu proiecţia peliculei Furyo de Nagisa Oshima, o expoziţie I did it my way: essere punk şi câteva filme care au povestit acest curent de la orgini până la consacrarea lui, de la The Blank Generation (1976) de Amos Poe şi Ivan Kral, care reia primele apariţii ale unor artişti ca Patti Smith, Ramones, Blondie, Talking Heads la CBGB din New York, la Jubilee (1978) di Derek Jarman, consacrat rebeliunii punk din Marea Britanie, de la Rock 'n' Roll High School (1979) de Allan Arkush, o comedie muzicală demenţială despre un liceu suburban, la Sid & Nancy (1986) de Alex Cox, povestea unui cuplu nefericit, Sid Vicious, basistul de la Sex Pistols, şi Nancy Spungen.

Festivalul a fost deschis, la Auditorium Agnelli del Lingotto, cu pelicula Between us de Rafael Palacio Illingworth, o comedie dramatică despre viaţa unui tânăr cuplu de 30 de ani din Los Angeles.

În program au fost cuprinse şi avanpremierele naţionale Free State of Jones, cu Metthew McConaughey şi Sully, semnat de Clint Eastwood, cu un Tom Hanks de Oscar care a interpretat rolul pilotului Chesley Sullenberger, cel care, în 2009, cu motoarele avariate, a reuşit să amerizeze lin pe fluviul Hudson. Adevăratul Sully a fost oaspetele Festivalului.

În afara peliculei din competiţie, a fost program şi un alt film italian, Slam – Tutto per una ragazza, de Andrea Molaioli, adaptare a romanului omonim de Nick Hornby, cu Jasmine Trinca şi Luca Marinelli

Şi Roberto Bolle a fost unul dintre protagoniştii festivalului, cu documentarul Roberto Bolle. L’arte della danza de Francesca Pedroni, care povesteşte viaţa balerinului. Filmul este o călătorie intimă în descoperirea marilor interpretări ale lui Bolle, cu imagini exclusive de pe scenă şi din culisele spectacolelor Roberto Bolle and Friends, susţinute în trei locuri-simbol ale patrimoniului cultural italian: Arena din Verona, Teatro Grande din Pompei, Termele lui Caracalla din Roma.

Aflată la debutul său în regia de film, Francesca Pedroni a fost aleasă chiar de Bolle, pentru că predă la Şcoala de balet de la Scala şi este critic de dans la Manifesto şi la Danza&Danza, dar şi autoare de cărţi, DVD-uri şi a unei serii de documentare Danza in Scena pentru canalul Classica Hd.

Steve Della Casa a acompaniat publicul festivalier cu cântece de Don Backy, Caterina Caselli, Rita Pavone şi mulţi alţi cântăreţi al rockului italian. Titlul documentarului său “la 45 de turaţii” este Nessuno ci può giudicare (nimeni nu ne poate judeca) şi evocă impactul avut de rockul italian şi marile schimbări muzicale din anii 60.

Nanni Moretti a prezentat versiunea restaurată a peliculei Palombella Rossa. Murizio Zaccaro a călătorit prin lume pentru a-i întreba pe artişti, filosofi, oameni politici ce înseamnă astăzi fericirea. Daniele Segre a reconstituit Rezistenţa prin povestea partizanilor piemontezi în Nome di battaglia donna.

Pentru prima dată, pe marele ecran la acest festival a fost văzut şi Guido Catalano, graţie peliculei Son Guido e non guido de Alessandro Maria Buonomo.

Un eveniment special a fost proiecţia versiunii restaurate a filmului The Deer Hunter, ca omagiu adus lui Michael Cimino, dispărut în vara acestui an, o capodoperă absolută asupra războiului din Vietnam, cu Christopher Walken, Robert De Niro, John Savage şi Meryl Streep,

O altă peliculă restaurată de MoMa a fost Intolerance de D.W. Griffith. La 100 de ani de la prima ei proiecţie publică, Intolerance (USA 1916) merită încă toate laudele. Regizorul spune patru poveşti despre intoleranţă şi opresiune, într-un arc de timp întins pe două mii de ani, de la căderea Babilonului la Statele Unite ale anilor 20, trecând prin Patimile lui Christos şi masacrul hughenoţilor. Colosal şi costisitor, filmul a fost un mare fiasco al lui Griffith, care a urmat peliculei Naşterea unei naţiuni (1914), fresca epică şi controversată, dar de mare succes la public, a Războiului de Secesiune.

Adrian Sitaru cu două lungmetraje

Regizorul român Adrian Sitaru a fost selectat să prezinte două lungmetraje: Ilegitim, care a avut premiera mondială la începutul anului la Berlinale, şi Fixeur, proiectat pentru prima dată în această toamnă la TIFF Toronto.

Pelicula Ilegitim, cu un scenariu semnat de Claudia și Adrian Silișteanu, spune povestea lui Radu, stagiar la biroul din București al Agenției France Presse, aspirant la un post de reporter. Oportunitatea realizării unui subiect despre o prostituată minoră repatriată din Franța îi dă acestuia ocazia să își dovedească competențele. Totuși, pe măsură ce se apropie de scopul său, Radu realizează că înverșunarea cu care înțelege să facă această meserie este îndoielnică.

Din distribuție fac parte actorii Tudor Aaron Istodor, Mehdi Nebbou, Nicolas Wanczycki, Diana Spătărescu, Andreea Vasile, Adrian Titieni, Cristian Ilinca.

Fixeur este “un film despre abuz și manipulare, dar și, poate chiar mai mult, un film despre dualitatea sistemului nostru de valori. Lucrând la acest film, am realizat cât de mult, impulsionat de dorința de a atinge perfecțiunea, orbit de preceptul care mă autoriza să pun arta înaintea vieții, mi-am abuzat câteodată actorii și colaboratorii”, declara Adrian Sitaru. ”Să te joci cu emoțiile actorilor pentru singurul scop de a obține reacții autentice în timpul filmărilor, să minți echipa ca să obții efecte dramatice, acestea toate sunt semne clare ale manipulării”.

Imaginea a fost semnată de Adrian Silișteanu, montajul Mircea Olteanu, de sunet s-au ocupat Ioan Filip și Dan-Ștefan Rucăreanu, scenografia Gina Călin, costume Adina Bucur, producători Anamaria Antoci și Adrian Silișteanu, co-producător Jean des Forêts.

Nu pot fi omise premiile pentru filmele documentare, atribuite pentru două secţiuni: Internazionale.doc şi Italiana.doc

Juriul primei secţiuni, format din Kamal Aljafari, Ann Carolin Renninger, Gaël Teicher, a acordat Premiul pentru cel mai bun film producţiei Houses Without Doors de Avo Kaprealian (Siria/Libano, 2016), motivând: “Într-o situaţie imposibilă, ne face să vedem imposibilul – de la balconul casei, ei privesc lumea întreagă. Ne face să simţim că sirienii şi armenii reprezintă înteaga umanitate şi ne redă încrederea în capacitatea cinema-ului de a ajuta toate fiinţele omeneşti şi de a rezista în orice epocă”.

Premiul Special al Juriului a revenit peliculei Attaque de Carmit Harash (Franţa, 2016), pentru că “se aşează în inima haosului, ridicând întrebări despre imaginile care ne înconjoară, cu un spirit liber şi cu un umor care ajută la distanţare şi la depăşirea depresiei, pentru că ne propune să nu credem în imagini ci să le tratăm într-un mod nou şi original”.

La cea de a doua secţiune, membrii juriului, Eleonora Danco, Luciano Rigolini, Marcello Sannino, au decis Premiul pentru cel mai bun film italian ce a fost conferit documentarului Saro de Enrico Maria Artale (Italia, 2016), “o călătorie în căutarea unui tată necunoscut. Un documentar intim, regizat cu incredibilă luciditate şi rigoare. Autorul reuşeşte să trateze povestea cu intensitate şi curaj, prin intermediul unei structuri narative în care dimensiunea personală devine universală”.

Premiul Special al Juriului a onorat filmul Moo Ya de Filippo Ticozzi (Italia, 2016), considerat “intens şi rafinat. O privire poetică într-un teritoriu marcat de violenţă şi moarte, a cărui amintire trăieşte în protagonistul Opio şi în persoanele pe care le întâlneşte”.

A fost acordată şi o Menţiune Specială creaţiei A Bitter Story de Francesca Bono (Italia, 2016), o tânără regizoare ce se confruntă cu una dintre problemele sociale iminente: integrarea. Acţiunea se petrece într-o comnitate chinezească.

Premii pentru întreaga carieră

Costa Gavras a primit din mâinile lui Riccardo Scamarcio Premiul pentru carieră Maria Adriana Prolo. Cu acest prilej a fost proiectat Z-L'orgia del potere (Z- Orgia puterii), distins cu Premiul Special al juriului laFestivalul de la Cannes în 1969 şi cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1970. Pelicula este o reconstituire dramatică a unui episod care a deschis calea “dictaturii coloneilor” dintre 1967 şi 1974. Considerat una dintre capodoperele implicării şi denunţului politic, Z uimeşte şi astăzi prin rigoarea denunţării puterii şi derivelor reacţionare.

Muzeul Naţional al Cinema-ului din Torino şi Festivalul de Film de la Torino, în colaborare cu Regiunea Piemonte au instituit Premiul Langhe-Roero şi Monferrato, care va fi atribuit anual unei personalităţi de relevanţă internaţională din lumea cinematografică.

El a fost decernat lui Paolo Sorrentino care a escaladat culmea cinema-ului italian în numai 15 ani, plasându-se pe el şi filmele sale pe treptele cele mai înalte ale cinema-ului internaţional de autor” şi dovedindu-se “regizorul cel mai îndrăzneţ, innovator şi original al zilelor nastre”.

Premiul s-a născut din înţelegerea legăturii profunde între valorizarea patrimoniului artistic, vocaţiei culturale şi cultura vinului care “caracterizând regiunea noastră cu o identtate puternică, i-a ads recunoaşterea şi înscrierea în Patrimoniul UNESCO. Din acest motiv, premiul constă în 100 de sticle de vin provenind de la cei mai buni viticultori din zonă”.

Ceremonia s-a desfăşurat în timpul unui eveniment caritabil, în beneficiul Fundaţiei La Stampa – Specchio dei Tempi, la Palazzo della Luce. În cursul serii a fost organizată şi o licitaţie, intitulată Divi e Divine del Cinema Italiano, ce a oferit 20 de fotografii ale celebrului fotograf al starurilor, Angelo Frontoni, ale cărui opere se află la Muzeul National al Cinema-ului de la Torino şi la Cineteca Naţională din Roma. Sumele obţinute sunt destinate victimelor cutremurului din centrul Italiei.

Marele Premiu Torino a mers către Chrisopher Doyle, cunoscut şi sub numele de Mandarinul, care a prezentat un documentar despre el, scurt şi elegant, intitulat Wind. Este născut în 1952 la Sydney, de unde a plecat la vârsta de 15 ani, îmbarcându-se pe o navă norvegiană. A fost agricultor în India, a învăţat medicina chineză în Thailanda, a devenit fotograf în 1970 în Taiwan. În ultimii ani, şi-a descoperit vocaţia, fiind recunoscut drept unul dintre cei mai mari directori de imagine din ultimele decenii. A făcut 8 filme alături de Wong Kar-wai, apoi a lucrat cu Zhang Ymou, cu Gus Van Sant, cu Jim Jarmusch, Barry Levinson. Se consideră un mediator între public şi marele ecran, un alb într-o lume galbenă. Are un ochi liber, excentric, profund.

Un numeros public a fost atras şi de întâlnirile dintre Cinema şi Poezie, conduse de Enrico Magrelli, cât şi de cea dintre Cinema şi Muzică, condusă de Alberto Barbera.

Mulţumiri pentru ajutorul acordat directoarei Festivalului, Emanuela Martini, şi secretarului de presă Flavia Corsano.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News