Pe rusofili îi identifici ușor. Îi tot auzim spunând: „dar unde, dragă, au venit refugiații ăia săraci din Ucraina în România? Că la ce mașini au, zici că noi suntem refugiații”.

Refugiații săraci, pe care nu îi văd rusofilii, sunt, de exemplu, la biserică. Preotul Paul Iulius Negoiță a spus că la slujba de duminică a avut parte de o prezență surpriză.

„Astăzi la Biserica Sfântul Andrei din Buzău au fost la slujbă ucraineni. Mame și copii au asistat la slujbă cu o cumințenie dumnezeiască. Au fost invitați de către părintele Ionuț Vuță, consilier la se Sectorul Social-Filantropi al Arhiepiscopia Buzăului, să ia masa de prânz la Centrul Social din incinta Bisericii Sfântul Apostol Andrei.

Cum mare parte dintre cei invitați la masă și-au exprimat dorința de a participa la slujbă, i-am avut în Biserică și vreme de o oră și jumătate ne-au fost alături rugători.

Filmele și cărțile de istorie au date și informații despre fugari, deportați, emigranți. Noi, românii, am trăit și trăim intens procesul de înstrăinare de țară, din cauze economice. Nu e niciodată fericit să pleci din țara ta. Totuși,  oamenii aceștia trec prin momente mult mai grele de cât mi-am putut imaginea. Au plecat în grabă doar cu ce aveau la îndemână. Poate că au încercat să ia mai mult, dar au aruncat peste bord ce-i încurca la mers. Practic, au plecat doar cu viața, cu viața lor și a copiilor, copii care s-au maturizat brusc. Nimic din obiceiurile copiilor care-și pierd la un moment dat răbdarea la slujbe nu au avut. Ce o fi în sufletul lor? Se simt ei pribegi? Au speranță în viitor? Le e dor de colțul lor de casă, de jucăriile lor? Cu siguranță, dar nu-și pot supăra mamele cu așa gânduri…

Le-am zâmbit să-i alinăm, dar ei au plâns. Au plâns cu toții de la începutul Liturghiei până la sfârșit. Au plâns cu lacrimi grele și am lăcrimat și noi, pierindu-ne, în răstimpuri, zâmbetul. Nouă ni s-au umezit ochii gândind la soarta lor atât tristă, dar ei, ce or fi simțit? Ce dor îi apasă? Ce grijă pentru casa lor făcută cu trudă poartă în suflet? Ce teamă că nu se vor mai găsi unii cu alții la întoarcere? Ce emoție îi cuprinde când se văd departe de casă și, pentru moment, fără speranță?

Emoția din timpul Liturghiei a atins apogeul atunci când au cerut să lase pomelnice pentru cei rămași să lupte. Le rosteau numele și-i scriau. La anumite nume nici nu știau dacă să-i treacă la vii sau la morți, la altele nu se îndurau să-i treacă la morți, pentru că tot mai credeau că e doar un vis totul și la capătul lui de vor strânge iarăși în brațe. Cu greu au reușit umple foile albe, cu mâini lor tremurând. Unii au încercat să scrie în alfabet latin, sperând poate că Dumnezeu le va citi mai ușor gândurile astfel. Alții ne-au lăsat pomelnice care ne amintesc de vechile noastre ceasloave.

Enoriașii bisericii i-au înconjurat cu căldură, vorbind de la suflet la suflet, dar și cu multă generozitate. Persoane modeste financiar le-au dăruit, iar cineva, la fel de modest, care s-a făcut imediat nevăzut, a lăsat cinci mii de lei. Pace! scria pe plic. Minunați suntem noi românii, iar musafirii noștri, întrebați ce ar dori, au spus doar atât: pace!

Pace să dea Domnul, iar vremuri triste ca acestea să nu mai fie, căci tare rele sunt!”, a scris preotul Paul Iulius Negoiță pe site-ul său - Paulnegoita.ro.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News