La 20 de minute distanţă de ora la care i-am arătat biletul de călătorie controlorului ceferist, bărbatul cu alură de dulap se înfăţişează din nou în faţa uşii compartimentului meu: “Scoateţi biletele, vă rog. Vin domnii!“ Între vagoane, freamăt. Se ştie că nu-i a bună când vin “domnii“.  Drept dovadă, la două compartimente în faţa mea, începe încleştarea clasică: supracontrolul împotriva unui grup de rromi ce munceşte la Bucureşti în cursul săptămânii, iar în weekend se întoarce acasă, şi-ar dori el, mai puţin sărac. Rromii “mei“ erau din Paşcani. I-am auzit vorbind în timp ce ochi-mi citeau rânduri din jurnalul lui Carol al II-lea, despre momentul 27 iunie 1940. Ce nenevrednici  eram de o Românie unită, ce demni de un suveran mai vrednic.

“Ne pare rău, trebuie să coborâţi la Ploieşti“. “Hai, dom'le, că nu v-am dat un leu, doi, ca nesimţiţii. V-am dat cinci sute de mii“. Rromii erau stupefiaţi că “supernaşii“ insistă să le ceară preţul cuvenit pe bilet, adică 10 sau 20 de lei în plus faţă de cât au oferit ei, deşi au ridicat ştafeta şpăgii la o sumă lipsită de nesimţire.  “Cât era bani-n floare,  mergea cu naşu'. Acum e criză“, face unul dintre ei o analiză a vremurilor.

Controlorii pleacă după această primă rundă de, culmea, negocieri.  În urma lor, cel mai nervos din grupul rromilor lansează unuia dintre “supernaşi“ un “atac la estetic“. “Ptiu! Că e mai urât ca mine. Băga-mi-aş **** în mustaţa lui!“

Filosofia şpăgii

Între timp, trenul îşi urmează şinele şi ajunge la Ploieşti.  Coleg de compartiment cu mine era un bărbat la vreo 35-40 de ani, dar deja încărunţit pe alocuri. Cămaşa i se lipea de burtă dar stătea lejeră în zonă pieptului, purta o pereche de bugi deschişi la culoare, rupţi în genunchi şi mai sus în zona coapselor. Genul de bărbat căruia începe să-i albească părul, dar el şi-l aranjează în continuare ridicol cu un pumn de gel, mestecă gumă şmechereşte, cere atenţia femeilor mult mai tinere decât el şi omite să facă din vârsta lui o cauză a bătrâneţii. O să-i spunem ... Adrian Enache.  Iese pe hol şi proclamă “S-a terminat filosofia. Nu mai ţine nicio şmecherie“. Da, mă gândeam eu. Are dreptate Enache. Există o filosofie a şpăgii, dar la noi puţini sunt cei neiniţiaţi.

Paleta verde se ridică şi hodorogita adunătură de fiare se urneşte.  Supracontrolul revine ameninţându-i pe cei vreo şase rromi că la Mizil vor fi nevoiţi să coboare, dacă nu pun mână de la mână să achite valoarea călătoriei. Aici a izbucnit fireasca frustrare împotriva corectitudinii: “Hai că ... prea eşti corect cu statu' ăsta. Fă-ţi statuie unde vrei d-ta, să te vadă Băsescu mare“. Dar preşedintele-jucător nu e un argument-jucător prea puternic, pentru că “supernaşii“ se ţin băţoşi. Următoarea etapă a negocierilor se concretizează în ţipete şi de o parte şi de cealaltă. Un grup explică de ce o şpagă decentă e mai bună decât una jignitor de mică şi trebuie acceptată, celălalt că circulatul fără bilet e fraudă şi nu suportă amânare mai mare de o staţie, după cum s-a văzut.

“Societatea mea e-n faliment“

Răspicat şi fără de clintire, unul dintre rromi trage concluziile. “Dom'le! Unu, n-avem bani şi de muncă. Doi, tre' să ajungem acasă“. Răcnind, un controlor îi dă replica şi în acelaşi timp îşi spune oful. “Societatea mea e în faliment. Mâine poimâine mă dau ăştia afară“. Îmi venea să mă duc şi să-l trag de urechi. Bătu-l-ar sfinţii Fenechiu şi Gruia peste gură. Cum se poate teme pentru slujba lui, când un demnitar  mai că era dispus să-şi aşeze capul ministerial pe catafalcul demisiei, pentru buna privatizare a societăţii lui.

Pe holul vagonului a început o forfotă grozav de mare, iar mie mi-a fost dat să pierd deznodământul. Peste alte trei staţii am coborît însă, iar în drum spre uşile vagonului am văzut că rromii din Paşcani erau la locul lor. Cineva a fost prea corect cu statu'.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News