În revistă se regăsește și un interviu cu Teodor Ardelean. De asemenea, jurnalistul Grigore Ciascai amintește: „mai grav era atunci când, după ce ajungeau în librării, unele cărți erau retrase de la vânzare după câteva zile. Așa s-a întâmplat cu Bunavestire a lui Nicolae Breban, cu Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, cu Ademenirea a lui Romulus Zaharia sau cu Manifest pentru sănătatea Pământului al poetului Adrian Păunescu. Toate cele șase romane publicate de Augustin Buzura: Absenții (1970), Fețele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopții (1980), Refugii (1984), Drumul cenușii (1988) – au stârnit un interes enorm în rândul cititorilor, tirajul epuizându-se în câteva zile.”

Cartea în drumuri paralele. Decupaje din Epoca de aur. Trei perspective

Pasionaţilor de lectură prezentul le oferă totul, cu excepţia timpului, tot mai comprimat, tot mai încărcat cu prea multe – şi adesea bulversante – evenimente. Vorbim de carte tradiţională, de carte pe suport digital, de biblioteci şi librării virtuale, precum şi de posibilităţi facile de accesare rapidă a unui uriaş evantai informaţional. Paşii spre trecerea de la o cultură a hârtiei la o cultură a electronicii şi spre o dublare a conceptului de bibliotecă tradiţională cu cel de bibliotecă digitală sunt ireversibili. Reţelele on-line au preluat mare parte din efortul fizic al consumatorului de carte, lăsând un amplu spaţiu de comparaţie între modalităţile de procurare a cărţii de calitate acum şi cele utilizate în apusa Epocă de aur. Marile cărţi şi autorii lor au fost mereu în atenţia cenzurii, care – din perspectiva regimului de-atunci – avea menirea să apere populaţia de anumite influenţe, care ar fi putut să-i bulverseze ideologic şi să zdruncine aşa-zisa armonie naţională.

Trei perspective. Trei mărturii. Trei poveşti dintr-o perioadă nu foarte îndepărtată. Ca o provocare la comparaţia între un prezent al totalei libertăţi de scriere şi publicare, şi un trecut în care cartea bună avea un drum riguros, bine planificat şi supervizat spre librărie sau bibliotecă, dar şi unul paralel în lumea profundă a cititorului avizat. 

Drumul cenușii – ediția de... heliograf

Cititorii care au trăit în anii de dinainte de ’89 știu cât de dificil se procurau în acele vremuri cărțile unor autori români, care au reușit să se impună cu câteva volume de excepție. Lista nu este prea lungă: Augustin Buzura, Marin Preda, Petru Popescu, Constantin Țoiu, Nicolae Breban, Romulus Zaharia, Nicolae Velea, Norman Manea. Fiecare nouă carte a acestor autori însemna, pentru cei pasionați de literatura contemporană, o adevărată aventură. Cererea depășea cu mult oferta și, din această cauză, trebuia să „te descurci cumva”, altfel rămâneai fără carte.

Mai grav era atunci când, după ce ajungeau în librării, unele cărți erau retrase de la vânzare după câteva zile. Așa s-a întâmplat cu Bunavestire a lui Nicolae Breban, cu Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, cu Ademenirea a lui Romulus Zaharia sau cu Manifest pentru sănătatea Pământului al poetului Adrian Păunescu. Toate cele șase romane publicate de Augustin Buzura: Absenții (1970), Fețele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopții (1980), Refugii (1984), Drumul cenușii (1988) – au stârnit un interes enorm în rândul cititorilor, tirajul epuizându-se în câteva zile. Și dacă pierdeai „primul tren” nu mai aveai nicio șansă să-l prinzi pe următorul pentru că, după ce se dumireau cerberii de la cenzură, era greu de conceput că o să apară o nouă ediție. De fapt, din câte știu eu, niciuna dintre cărțile lui Buzura nu a fost reeditată în perioada respectivă.

Am avut norocul să mă apropii de unul dintre cei mai mari oameni de carte pe care i-a avut vreodată această zonă, domnul Șuta, șeful librăriei băimărene din actuala Piață a Revoluției. Cu ajutorul acestui om minunat am reușit să îmi procur aproape toate cărțile de valoare care au apărut, cam din 1975 până la evenimentele din Decembrie 1989. Nu am avut probleme deosebite cu primele cinci romane ale lui Augustin Buzura, iar romanul Absenții l-am cumpărat absolut din întâmplare, fără să știu atunci nimic despre autor. Dar cu Drumul cenușii a fost altfel. În ziua în care știam că se distribuie la librărie eram de serviciu în schimbul doi și, până la plecarea spre locul de muncă, „marfa” nu se descărcase. Nu-i nimic, mi-am zis, merg mâine dimineață, că oricum îmi reține domnul Șuta cărțile importante.

Și mi le-a reținut, cu excepția romanului lui Augustin Buzura, pe care n-a apucat să-l pună deoparte deoarece, cu puțin timp înainte de ora închiderii librăriei, au venit câțiva „tovarăși” care aveau dispoziție să ridice toate exemplarele abia primite. Am mers pe la celelalte librării din oraș, dar de peste tot au fost ridicate. Era limpede că nu mai aveam ce să fac și mă cam împăcasem cu gândul că niciodată Drumul cenușii nu va sta în biblioteca mea lângă celelalte cărţi ale lui Augustin Buzura.

M-am plâns la oricine m-a ascultat și, după o vreme, a apărut un licăr de speranță. Un coleg de muncă, din satul Mara, mare iubitor de literatură, reușise să cumpere cartea de la librăria din Sighetu Marmației și mi-a împrumutat-o ca să o citesc. Tot el a venit cu ideea să o dau la o dactilografă să o scrie la mașină, după care să o leg la tipografie. Ușor de zis, dar greu de făcut. Eram cu un an înainte de ’89, lucrurile se precipitau, măsurile de supraveghere se întețeau. Chiar dacă să presupunem că aș fi găsit o dactilografă credulă, care să se înhame la corvoada  scrieri la mașină a peste 400 de pagini, ce s-ar fi întâmplat cu ea dacă ar fi fost prinsă în timp ce lucra la transcrierea unei cărți care a fost scoasă din librării și biblioteci? M-am temut că își va pierde slujba, motiv pentru care am renunțat la acest plan.

Salvarea a venit de la un alt coleg de serviciu, care avea o soră, ingineră la Centrul de Proiectări Județene, actualul sediu al Filialei Universității „Vasile Goldiș”. La serviciu exista un aparat de copiere, un heliograf performant, cum altul nu se găsea în Baia Mare. Nu a fost ușor de convins, ea fiind conștientă de riscurile pe care și le asuma, mai ales că instituția beneficia de o supraveghere permanentă, tocmai din cauză că acolo se puteau reproduce prin copiere materiale tipografice. În cele din urmă, insistențele prietenului meu au dat roade și, în câteva zile, cartea mult dorită a fost gata. Admirabila femeie a legat paginile, a făcut o copertă și a reușit să scoată cartea afară din institut. Nu avea nicio importanță faptul că, pe o pagină A4, s-au reprodus două pagini din carte, sau că tehnologia aplicată nu permitea copierea decât pe o singură față a hârtiei. M-am bucurat enorm că aveam volumul, chiar dacă arăta diferit față de original. Le-am mulțumit atunci, şi le voi mulţumi mereu, celor trei oameni deosebiți, care au reușit un lucru pe care nu-l credeam posibil în vremurile acelea.

Sigur că țin în mod deosebit la acest volum, pentru că, de fiecare dată când dau cu ochii de el, îmi revin în minte etapele acelei aventuri unice. Asta nu mă împiedică să-l donez Fundației Culturale Augustin Buzura, dacă se va înființa un muzeu dedicat marelui scriitor și dacă, aceia care îl vor realiza, vor dori ca acest exemplar să figureze printre exponate. (Ing. Grigore Ciascai - jurnalist)

„Era mai important să ai în bibliotecă o astfel de carte decât dacă ai fi avut unt în frigider”

Extras din interviul cu prof. dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare

Reporter: Exista, înainte de  1989, o formă de cenzură prin tiraj despre care s-a vorbit mai puţin. Sunt artificii şi eforturi pe care intelectualii şi cititorii avizaţi le făceau atunci pentru a avea în bibliotecă o carte valoroasă.

Teodor Ardelean: Se făcea cenzură prin tiraje mai ales la lucrări care nu trebuiau să ajungă la populaţie, fiind considerate periculoase. De exemplu, apăruse, la Editura Didactică şi Pedagogică, cartea lui Freud - Introducere în Psihanaliză. În Maramureş, erau cel puţin câteva zeci de oameni interesaţi să-l citească pe Freud. Au sosit trei exemplare care trebuiau să se împartă şi  la oameni şi la instituţii. Una trebuia să fie, în mod obligatoriu, la Biblioteca Judeţeană, cealaltă trebuia să ajungă la biblioteca Institutului Pedagogic şi una trebuia să ajungă la un client al Centrului de Librării. Şi-am primit-o eu, pentru că eram principalul client al Centrului de Librării. Am împrumutat-o apoi la mulţi dintre colegii mei profesori de filosofie care trebuiau s-o citească, fiind de specialitate. Aceasta era, într-adevăr, o formă de cenzură de care nu s-a prea discutat: cenzura prin tiraje. Auzisem atunci că ar fi trebuit să  se scoată un milion de exemplare din Cel mai iubit dintre pământeni a lui Marin Preda, dar s-a spus că nu se poate, invocând problema hârtiei. Mereu se invoca problema hârtiei.

Reporter: Şi tirajul cărţilor locale…

Teodor Ardelean: Şi tirajul cărţilor locale era blocat. Dacă noi doream să scoatem în Maramureş, spre exemplu, o carte despre folclorul maramureşean, nu se aproba. Dacă se cerea aprobarea unui tiraj de 4000 de exemplare, se aprobau poate 400. Mi-aduc aminte că, la noi în Maramureș, au lucrat la cenzură oameni care au fost singurii din țară care au ”slobozit” niște concepte pe piaţă. De ce zic ”slobozit”?  Pentru că au avut curajul să aprobe în cărţi termeni precum Crăciun, Paşti, Rusalii, ceea ce reprezintă sintagmatica de onomastică religioasă, adică acele denumiri care sunt sfinte pentru popor. Actualul Festival de Datini şi Obiceiuri de la Sighetu Marmaţiei se numea Festivalul Sărbătorilor Laice şi a reuşit atunci, totuşi, să treacă de cenzură şi să primească denumirea de Festivalul de Crăciun, deşi n-a fost uşor, ci cu controverse şi bulversări.

Reporter: Cum recepta publicul aceste tactici?

Teodor Ardelean: Chestiunea aceasta cu modul de receptare a manevrelor de forfecare ale regimului, la adresa unei lucrări, fie de literatură sau ştiinţifică, e foarte interesantă. Adică, aici, funcționează efectul pulsului și impulsului, care impuls, poate fi repuls. În general, când lumea află că o lucrare a avut o altă variantă și că a fost redusă cu un anumit număr de pagini, că i s-au tăiat pagini sau fragmente, imediat va fi provocată. Fiecare cetăţean se consideră ca un soldat într-o mișcare de rezistență neformată, neautorizată şi va face tot posibilul să pună mâna pe acel exemplar. Aşa s-a întâmplat cu foarte multe cărţi ale unor autori care au fost interzişi.  Cenzura funcționa în mai multe feluri și chiar dialectice. Erau interzise anumite domenii, anumite ramuri ale științei. Era interzis, de exemplu, să vorbești despre cibernetică sau despre psihologie.  Spre exemplu, profesorul Nicolae Mărgineanu, când a fost aruncat în pușcărie, era cel mai mare psiholog în viață, iar când a ieșit, a aflat că nu mai există psihologie, și că el nu mai are nici meserie. Apoi, regimul, după ce a aruncat în închisori intelectualii, a căutat oameni care să joace rolul acestor intelectuali, simțind nevoie să şi-i protejeze. A apelat astfel la formule de protejare a mediocrității. Adică, se gândea cam aşa: dacă nu mai avem elita acesta care se exprimă sofisticat, nu-i nimic, avem oameni simpli care înțeleg învățătura partidului. Iar cărțile care exprimau și explicau învățătura partidului luau tiraje de masă. Dar poporul reacționa. Nu le citea nimeni. Nimeni!

Reporter: Ce însemna pe-atunci să ocupi un loc în faţă pe lista de cumpărători de carte de la librărie?

Teodor Ardelean: Atunci oamenii nu cumpărau cărţi împinşi de la spate. Oamenii mergeau la librărie şi erau necăjiţi că nu puteau prinde o carte bună. Şi-atunci, cel puţin la noi în Maramureş, apelau la şeful Centrului de Librării, un distins om de carte. Eu mi-am făcut o relaţie la librăria care asigura Cartea la Locul de Muncă. Această librărie era cea mai aprovizionată, avea un imens volum de carte, cu căsuţe pe întreprinderi şi pe persoane fizice. Cu întreprinderile nu te puteai pune; cumpărau serios. Întreprinderea Mecanică de Maşini şi Utilaj Minier avea o bibliotecă de vreo 40.000 de volume, iar Combinatul Chimic Phoenix avea vreo 60.000 de volume. Până şi depoul CFR, o unitate foarte mică, avea acolo o cămăruţă cu cărţi. Am întrebat-o pe doamna care administra librăria cine este cel mai mare cumpărător, persoană fizică, de la librăria ei. Mi-a spus că era soţia inspectorului şcolar general adjunct, profesoară de limba română la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”. Şi-am rugat-o să-mi spună de câţi bani cumpără doamna profesoară lunar, pentru că eu vreau să trec în top deasupra ei, ca să fiu primul cumpărător. „Dar, de ce?” „Pentru că, peste trei luni, va sosi cartea lui Freud aici în librăria dumneavoastră, şi vreau să o iau eu, şi nu doamna profesoară.” Am aflat că doamna cumpăra cam de 1.000 lei pe lună, iar salariul meu de bibliotecar era de 1.580 lei. Am făcut eforturi financiare mari să cumpăr, următoarele luni de 1100 lei pe lună ca să trec în fruntea listei. Aşa l-am cumpărat pe Freud. Amintirile acestea sunt fascinante.

Reporter: Dar cenzura în presă…

Teodor Ardelean: Am fost ziarist din 1972 până în 1974  la ziarul Năzuința – Sălaj și știu cum lucra Direcția Presei și Tipăriturilor. Erau acolo doi salariați care citeau ziarul sau celelalte materiale care erau pregătite pentru publicare. Şi scoteau catastiful, care avea rubrici clare, şi scriau spre exemplu:  „În reportajul acesta, scrie că femeile de la filatură lucrează în schimbul trei. România n-a semnat Convenţia ONU pentru Drepturile Femeilor. Noi n-avem voie să acceptăm că femeile lucrează în schimbul trei.” Ele lucrau oricum în schimbul trei, dar noi nu scriam acest lucru în reportaj. Asta era o altă formă de cenzură.

Reporter: Şi ornamentica politică?

Teodor Ardelean: Ornamentica politică era principala formă de manifestare a cenzurii. O carte nu intra la tipar până nu era ornată. Doream să facem un album despre Maramureş… Puteam să-l facem… Dar, pe pagina 1 trebuia să ai un citat din Nicolae Ceauşescu, pe pagina 2, în întregime, o poză cu Palatul Administrativ din Baia Mare. Apoi, în mod obligatoriu, să fie o introducere în care să se vorbească de cuceririle socialismului în Republica Socialistă România, iar 80% dintre poze trebuiau să arate realizările economice ale anilor de construcţie socialistă. Nu puteai să pui o poză cu o casă veche, tradiţională, decât în comparaţie cu noul. Adică, puteai arăta o casă dărăpănată în stânga, doar dacă ziceai că acolo s-a demolat casa şi… iată ce bloc s-a ridicat, şi să pui poza cu blocul.

Reporter: În 1985, aţi apărut pe o listă a autorilor cărora li s-au retras cărţi din “circuitul lecturii”. Motivaţia interzicerii cărţii dumneavoastră...

Teodor Ardelean: Cartea mea Fariseii lui Iehova a apărut în martie 1984, la Editura Politică în  50.000 de exemplare şi s-a vândut rapid.  Eu credeam că e invulnerabilă, dacă a apărut la Editura Politică, dar n-a fost aşa. S-a trimis adresă către Secţiile de Propagandă ale Comitetul de Partid şi Centrele de librării judeţene, prin care se comunică, fără nici un fel de explicaţie, retragerea din circulaţie următoarele cărţi: Florian Tucă – In memoriam. Itinerar eroic,  Romulus Zaharia – Ademenirea, Corneliu Vadim Tudor – Saturnalii, Teodor Ardelean – Fariseii lui Iehova. Aceştia erau companionii mei. Ne-au chemat la Comitetul Central să ne critice şi să ne întrebe cu cine am colaborat, ce fel de slalom am făcut de ne-am strecurat. Faptul că ţi se retrăgea o carte nu însemna finalul unei acţiuni sancţionatorii. Era numai începutul. Se retrăgea cartea după care, evident, începea procesul politic asupra autorului cărţii şi a eventualilor lui colaboratori.

Reporter: Deci, un univers complicat, un univers tenebros şi cu multe trăiri, enorm de multe trăiri.

Teodor Ardelean: Da, şi aceste trăiri antrenau foarte multe tensiuni. Se ajungea până acolo că anumite librării care şi-au vândut tot tirajul la o anumită carte, au fost judecate ca duşmani ai poporului. Adică, nu s-a mai pus problema cum de a scăpat cartea de cenzură, cum a trecut de toate filtrele, ci de ce au vândut librarii o astfel de carte, care se cerea pe piaţă. Întrebarea acuzatoare era: „Dar nu v-aţi dat seama că o astfel de carte nu face bine poporului?” De-aici, sigur, şi o anumită ură pe care au acumulat-o şi au avut-o cititorii mari şi adevăraţi atunci când nu puteau prinde anumite cărţi. Era mai important să ai în bibliotecă o astfel de carte decât dacă ai fi avut unt sau carne în frigider. Nici nu se compara. Hrana aceasta era o hrană superioară.

Despre Cercul liceenilor discreţi, de Prof.dr. Ilie Gherheş

„Erau anii ’80. Eram elev al  Liceului Pedagogic din Sighetu Marmaţiei. Citeam totul, citeam disperați, ne sacrificam ca să citim și ne plăcea foarte tare să facem comentarii în grupuri restrânse. Cărțile circulau în regim de samizdat. Când aveai o carte în mână, trăiai o anumită senzație de subversivitate, de complicitate care te făcea mai special. Cercurile, grupurile de prieteni, cunoștințele se făceau în funcție de cărțile citite, tranzacționate… Era la mare modă să fii prieten cu nepoata cuiva, care făcea parte dintr-o familie cu un anumit renume în lumea cărților. Întotdeauna am avut senzația că există cineva care mă alegea și mă implica și pe mine într-un anumit cerc, unde se citea cutare sau cutare carte, că mi se întâmpla ceva frumos, dar niciodată nu-mi era îngăduit să merg mai departe, să dezleg misterul, să-l descifrez; îmi plăcea vraja, acea stare aparte, cumva nobilă.

Citeam sute de pagini pe noapte, pentru că primeai cărțile întotdeauna seara, fiind obligat să le returnezi dimineața, iar seara următoare le primeai înapoi dacă nu le puteai termina. Era exclus să vii cu cartea la școală sau să spui de la cine ai primit-o. Mai tot timpul cărțile nu aveau copertă și nu aveau nici un semn de identificare. În acest regim de lectură am citit: Augustin Buzura: Orgolii, Absenții, Fețele tăcerii, Refugii; Alexandru Ivasiuc: Apa, Păsările, Vestibul, Interval, Cunoaștere de noapte, Iluminări, Con de vânătoare; Jean Paul Sartre: Greața, Ființa și neantul; Albert Camus: Străinul; Andre Malraux: Cuceritorii, Calea regală, Condiția umană.

Cărțile se dădeau în satele mai mici, unde nu erau librării, la pachet, în mod obligatoriu, cu mărfurile alimentare. Uneori, reușeam să recuperez anumite cărți de la cetățeni dezinteresați. Am cumpărat cartea Racul, de Alexandru Ivasiuc, de la magazinul alimentar din Crasna Vișeului. De altfel, atunci erau la mare căutare librăriile și librăresele. De la librăria din Petrova, am cumpărat Istoria literaturii române a lui George Călinescu, cu 300 de lei. În anii ’80, Istoria Maramureșului, de Alexandru Filipașcu, se vindea pe sub mână cu 3.000 de lei, în condițiile în care salariul meu de tânăr învățător suplinitor era de 1.668 lei. Anumite nuvele, povești, povestiri, circulau pe hârtii bătute la mașină, mai rar în manuscris, iar, de cele mai multe ori, se puteau descifra cu greu din cauza folosirii îndelungate. ” (www.revistacultura.ro)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News