Dirijorul Christian Badea a participat la podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

În cadrul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, dirijorul Christian Badea a vorbit despre compozitorul George Enescu și moștenirea pe care acesta a lăsat-o poporului român.

Enescu, insuficient promovat în România, cu excepția Festivalului care îi poartă numele?

Ioan Vulpescu: Cum e relația dvs., Christian Badea, cu muzica lui Enescu? Este promovat suficient așa cum merită în România, nu doar în timpul Festivalului „George Enescu”?

Christian Badea: Aș putea spune că nu, dar încetul cu încetul oamenii încep să își dea seama că totuși trebuie cântat și în stagiune. Eu așa consider. Pe mine m-au interesat simfoniile acestea de tinerețe de ce? Fiindcă ele demonstrează o măiestrie și un talent absolut extraordinar și am comparat ce a scris Enescu la 14 ani, cu alți doi copii minune. Unul este Mozart, și celălalt este Korngold. Și Enescu era înaintea lor. La vârsta aia, Enescu era mult mai stăpân pe meserie și avea idei foarte, foarte clare. Acuma tot am auzit că e foarte popular să se spună acest lucru, că stai puțin, că nu e Enescu, că e prea multă inspirație din Brahms sau prea mult din alți compozitori.... Normal! Fiindcă în momentul când un copil ca Enescu la vârsta de 12 ani îl întâlnește pe uriașul Brahms la Viena e clar că va fi copleșit și e cea mai mare influență asupra lui. Asta e normal. Dar nu este Brahms. Este Enescu care se exprimă la 12-13 ani ca un adevărat geniu, printr-o măiestrie de scris extraordinară și care are niște teme și niște dezvoltări acolo care sunt brahmsiene într-un fel, că așa erau influențele atunci.

Christian Badea despre copilul-Enescu, un geniu: „Ar trebui ca orice notă pe care Enescu a scris-o, să se cânte”

Ioan Vulpescu: O să vă ocupați și de celelalte simfonii de tinerețe ale lui Enescu?

Christian Badea: Da, încerc, la Filarmonică vreau să fac „Simfonia I”, pe care a făcut-o când avea 12 ani, și care este extraordinară!

Ioan Vulpescu: De ce nu au fost aduse în reflectoare așa cum ar merita? Sunt creația lui Enescu!

Christian Badea: Da, ar trebui ca orice notă pe care Enescu a scris-o, să se cânte. Și se face. Sunt unele care nu au fost scrise de Enescu cap-coadă, și se cântă. Sunt niște piese, niște schițe care au fost descoperite, și vin alți compozitori și le pun împreună. În cazul lui „Isis” mi se pare o reușită. „Isis” e o reușită din  cauză că Pascal Bentoiu a înțeles multe. Și culorile, și limbajul enescian. Bentoiu a făcut asta acum 20 de ani.

„Oamenii l-au neîndreptățit”

Ioan Vulpescu: „Isis” este inspirată de Maruca Cantacuzino?

Christian Badea: Așa se zice, nu știu.... Eu am o mare problemă cu Maruca! Să vă spun de ce. Am făcut acum, câți a fost,  acum doi ani, am făcut „Vox Maris”.

Ioan Vulpescu: Un alt poem simfonic al lui Enescu.

Christian Badea: Da, este un poem, o piesă, ca și „Oedip”, pe care el a continuat-o până aproape să moară. Deci nu că nu i-a plăcut cum suna, dar avea ceva de spus, întotdeauna avea mai mult de spus, și nu s-a terminat decât când i s-a terminat și viața. Bun. Și încep eu să studiez așa cum trebuie, și o să vă mai spun niște lucruri, că le-am înțeles lucrând cu alți compozitori.

La un moment dat, mi-am dat seama de un lucru care m-a lovit în față. „Stai puțin, nu e vorba de un marinar aici, nu e vorba de mare, nu e vorba de marinar! Aici e un poem autobiografic, aici e vorba de viața lui! Aici e vorba de chinurile prin care a trecut el, de chinurile sufletești”.

Oamenii l-au neîndreptățit, au fost nedrepți cu Enescu. El era un om foarte, foarte bun, era un om extraordinar de blajin și de cumsecade și de generos, și oamenii nu l-au tratat bine. Una dintre persoanele care nu l-au tratat bine a fost această Maruca Cantacuzino, pe care el a iubit-o, dar ea, vai de capul nostru. Și atunci m-am băgat la cercetări. Și am început să citesc despre epoca aceea și despre ce i s-a întâmplat lui Enescu, și am devenit foarte revoltat de epoca aceea și de cum a fost tratat Enescu. Era un fel de sfânt, așa, în primul rând un geniu, și în al doilea rând a fost tratat prost. I se zicea „lăutarul” de aceste persoane zise nobile, mai mult sau mai puțin, nici nu vreau să intru, fiindcă mă supără chestia asta. Dar ce am înțeles, am înțeles că „Vox maris” era autobiografic.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News