Data actualizării: 15.11.2023 21:40
Data publicării: 10.11.2023 22:45

Elveția, o țară în care și cei avuți învață respectul pentru bani. Ioana Bentoiu, soprană: E o lecție pe care un bancher de acolo i-a dat-o fiului

Autor: Liliana Zamarcaru | Categorie: Economie

FOTO: IONUȚ VULPESCU

S-a autoexilat în Elveția ca să își facă un prenume, pentru că nu a vrut niciodată ca talentul și succesul ei să fie înțelese, în România comunistă, ca fiind datorate părinților ei.

Tatăl ei, un geniu muzical, compozitor și muzicolog, citea Vulgata în latină și a finalizat lucrările neîncheiate ale lui George Enescu, Simfoniile IV și V sau poemul simfonic Isis. Mama ei a făcut-o să gândească, să simtă și să trăiască în franceza în care scria, deseori, poezii pentru sertar. Binecuvântarea vieții ei a fost să fie unica fiică a lui Annie și Pascal Bentoiu. Viața ei însă stă sub numele de Ioana Bentoiu, soprană și profesoară de canto, un dascăl iubit de generații de elevi care și-au descoperit vocația ascultând-o. Invitată la podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, soprana Ioana Bentoiu a povestit lumea din spatele Timpului ce ni s-a dat, apropo de titlul romanului biografic al mamei sale, de altfel, un bestseller care depune mărturia lumii comuniste de dinainte de Revoluție.

Iată o parte din dialogul dintre Ioana Bentoiu și Ionuț Vulpescu:

Ioana Bentoiu, autoexilată în Elveția, ca nimeni să nu poată spune că succesul se datorează părinților ei. „M-am străduit în viață să îmi fac un prenume”

I.V.: Spuneați undeva că ați rămas în Elveția și în general, citez: „m-am străduit în viață să îmi fac un prenume”. Ce dificultăți ați întâmpinat în demersul acesta?

I.B.: Păi să vă povestesc... Unul poate vi se va părea straniu sau fals, dar este cât se poate de just. Unul dintre motivele pentru care am plecat a fost ca să nu poată nimeni să spună: asta își face meseria sau cariera pentru că e fata lui cutare. Erau destui.

I.V.: Fata lui Annie Bentoiu și a lui Pascal Bentoiu.

I.B.: Mai ales a lui Pascal Bentoiu atunci. Mama era în umbra lui tata un pic.

Ioana Bentoiu despre moștenirea de familie: „Au fost exilați în propria țară. Eu m-am exilat în altă parte. Cam asta e diferența”

I.V.: Jurnalul ei e această carte extraordinară, Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, un volum care are mai multe ediții și care este una dintre revelațiile literaturii noastre de după 1989. Una dintre cele mai revelatorii mărturii de după Revoluție.

I.B.: Da. Și tata era o personalitate foarte puternică, dar mai ales exista, pe atunci tot timpul se spunea vorba asta: cutare are pile. Pentru că e băiatul lui cutare sau fata lui cutare. Și nu voiam în niciun fel să fie așa cum e. Deci am plecat să pot să fiu eu acolo unde sunt, să o iau de la cap, să mă construiesc pe mine. Cum au trebuit și părinții mei, după ce tații au fost duși la închisoare și, mă rog, bunicul meu patern a și murit acolo, au trebuit să se reconstruiască complet. Au fost exilați în propria țară. Eu m-am exilat în altă parte. Cam asta e diferența. Dar tot pe același principiu de găsire a libertății și de viață cu cât mai puține compromisuri.

Copila Ioana Bentoiu: „M-au crescut ca și când eram un fel de triadă. Când și când aș fi fost o prietenă mai mică. Ceva mai mic, dar exact ca ei.”

I.V.: Spuneați puțin mai devreme că aceasta este lecția cea mai importantă pe care v-au transmis-o părinții dvs., libertatea aceasta interioară?

I.B.: Da! Ei m-au crescut... am fost un fel de egală a lor. M-au crescut ca și când eram un fel de triadă. Când și când aș fi fost o prietenă mai mică. Ceva mai mic, dar exact ca ei. Nu mi-au făcut niciun fel de flori speciale. Tata nu m-a lăudat decât foarte târziu, am fost surprinsă când l-am auzit.

I.V.: Pe copil îl lauzi în somn, nu, cum era o vorbă...

I.B.: Se poate, da... Dar pe atunci se practica genul acesta de nepotism.

I.V.: Astăzi a dispărut sistemul acesta?

I.B.: Nu, bineînțeles că nu a dispărut.

I.V.: Pile, relații, mecanisme de nepotism...

I.B.: Nu, nu, sigur că nu.

Elveția, o țară în care și cei avuți învață respectul pentru bani

I.V.: Poți să scapi de ele? E un specific al locului? În Elveția e radical altă situație?

I.B.: Da, în Elveția este altă situație. Am avut un elev, de exemplu, și e un prim exemplu care îmi vine în cap, care era fiu de bancher. Nu a fost elevul meu, a fost colaborator. Era elevul soțului meu, era pianist. Și era foarte dotat, taică-su avea, slavă Domnului, bani, și soțul meu i-a spus tatălui că ar trebui să îi cumpere alt pian, pentru că pianul pe care lucra era o vechitură, nu suna bine. Și atunci bancherul a zis: „foarte bine, cumpăr un pian, facem un calcul, și băiatul, puțin câte puțin, o să îmi ramburseze pianul”. Și așa a fost, între timp cred că a murit și tatăl, dar cred că acest tânăr pianist a trebuit să dea bani ca să știe ce înseamnă. Deci ca să vadă ce înseamnă banul și ca să știe că și-a cumpărat propriul pian.

I.V.: Spuneți că v-ați căsătorit în Elveția 1985. Soțul dvs. este de asemenea...

I.B.: Soțul meu a fost, fiindcă am divorțat în 2000. Era pianist. Am făcut foarte multe recitaluri împreună. A fost cât a fost, l-am învățat românește, vorbește românește perfect. Mie nu îmi mai servește la nimic, dar asta e.