Între cei seceraţi anul trecut de molima universală se numără doi oameni de mare valoare pe care am avut prilejul să-i cunosc bine şi simt nevoia să-i evoc.

Cel dintâi este scriitorul Marcel Petrişor, pe care l-am întâlnit prima oară în urmă cu aproape 50 de ani. Încă de atunci mi s-a părut un sfânt din secolul XX, dar nu în sensul care presupune canonizare şi acatist, ci într-acela în care Dumnezeu îi cheamă pe oameni la sfinţenie. Marcel Petrişor a fost un scriitor de mâna întâi atât în epoca regimului totalitar, când s-a manifestat ca prozator şi estetician, cât şi după prăbuşirea regimului comunist, când a publicat o suită de evocări, deschisă de romanul autobiografic Fortul 13, un reper al temutei închisori politice Jilava. Trebuie să spun că Marcel Petrişor a fost unul din puţinii oameni, de numărat pe degetele unei singure mâini, care în anii ’70 spuneau fără înconjur că au făcut închisoare politică. Celălalt om care vorbea în gura mare despre pătimirile sale în sistemul concentraţionar comunist din România era legendarul Petre Ţuţea. Cu acea curiozitate proprie unui tânăr – eram în primul an de facultate –, mergând pe stradă cu Ţuţea, şi nu pe orice stradă, ci pe Calea Victoriei, l-am întrebat despre un episod trăit la Aiud pe care acest polihistor mi l-a evocat cu voce tare, atât de tare încât câţiva trecători, auzindu-i cuvintele, au întors capul.

Marcel Petrişor era mai atent în privinţa circumstanţelor. După jumătate de veac, un sfat şi un răspuns rămân pentru mine mai mult decât memorabile. M-a făcut atent să-mi trăiesc viaţa, întrucât eram foarte tânăr, dar să fiu mereu atent să nu fac vreun gest sau să comit vreo faptă care să-mi apese conştiinţa. Şi mi-a povestit cum, în timpul detenţiei de la Aiud, un deţinut politic aflat în închisoare de pe vremea lui Antonescu, care se comportase impecabil, a căzut victima reeducării. Întorcându-se acasă odată cu graţierea din 1964, şi-a dat seama că familia sa a aflat despre căderea prin care trecuse de la alţi deţinuţi politici eliberaţi anterior. Drept consecinţă, s-a aruncat sub roţile unui tren.

Întrebându-l pe Marcel Petrişor cum se face că el era profesor secundar de limba franceză, iar un coleg cu care fusese implicat într-o acţiune din 1956 care îi adusese o condamnare la moarte, comutată ulterior, ajunsese într-un post important în administraţia culturală, Marcel Petrişor mi-a răspuns prompt: „Puteau să-l pună şi ministru, cu atât mai mult însemna că l-au reeducat”.

De la Marcel Petrişor am aflat despre Iamandi, călăul Jilavei, care descărca pistolul în ceafa osândiţilor, iar aceştia nu au fost puţini la începutul anilor 1960. Stând într-o celulă apropiată de corpul de gardă, Marcel Petrişor mi-a povestit cum l-a auzit pe acest Iamandi plângându-se câtorva gardieni că soţia sa a refuzat banii pe care voia să-i dea pentru nunta fiicei (pentru fiecare execuţie primea 500 de lei), spunând că sunt mânjiţi cu sânge.

Marcel Petrişor a locuit până la sfârşitul vieţii într-o clădire interbelică de pe intrarea Ştirbei Vodă, o străduţă în formă de potcoavă. Era un loc liniştit, potrivit cu temperamentul scriitorului, răbdător, calm, cu voce egală, care îmbina blândeţea cu ironia. Locuia împreună cu soţia sa Dana, descendentă din neamul boieresc al Negruzzeştilor, cu care făcea o pereche admirabilă. Soţia sa era tot om de litere şi traducătoare din literatura franceză. În apartamentul din intrarea Ştirbei Vodă am avut prilejul să îi cunosc pe profesorul Răzvan Theodorescu, un tânăr savant de 35 de ani pe atunci, şi pe la fel de tânărul rapsod Tudor Gheorghe. În casa lui Marcel Petrişor am văzut primul exemplar din Filocalia, apărut în 1947 la Sibiu.

Voi încheia spunând că primul om pe care am dorit să-l întâlnesc după căderea regimului comunist a fost Marcel Petrişor, aşa încât m-am dus acasă la el.

*

În iunie 2002 am ajuns pentru o zi la Mânăstirea Bixad, împreună cu părintele profesor Radu Dorin Micu, care m-a prezentat stareţului, părintele arhimandrit Emanuil. Aveam de gând să stăm o zi şi am rămas zece, răstimp în care am înregistrat o suită de dialoguri cu părintele profesor care peste câteva luni au fost editate sub titlul Pentru o Ortodoxie realistă.

Părintele Emanuil Rus a intrat în mânăstire la Rohia, ca frate, de foarte tânăr şi a fost unul din ucenicii lui Nicolae Steinhardt. Se ştie astăzi – a existat şi un documentar de televiziune pe această temă – că este omul care a ascuns Jurnalul fericirii în spatele unui vas de expansiune al centralei termice atunci când venise Securitatea să facă percheziţii.

În anul 1990, tânăr ieromonah fiind, părintele Emanuil a devenit stareţul Mânăstirii Bixad, ajunsă într-o stare de degradare şi părăsire, chinovia fiind o victimă a celebrului Decret 410 din 28 octombrie 1959 menit să distrugă monahismul românesc. Teolog remarcabil, predicator strălucit pe care l-am auzit vorbind în multe împrejurări, părintele Emanuil Rus deţinea şi un doctorat în filologie obţinut cu teza Raporturile româno-slave în opera lui Silviu Dragomir. Era un om cultivat, cu o bibliotecă personală pe măsură, şi se îngrijise ca şi Mânăstirea Bixad să aibă o bibliotecă de circa 5000 de volume care puteau fi consultate în două încăperi luminoase de la etaj, amenajate ca săli de lectură ad-hoc. Om de carte şi totodată extrem de versat în meandrele administrative, a făcut să renască această mânăstire trecută prin multe încercări, inclusiv silniciile uniaţiei, iar mai târziu ale regimului comunist. Era un om foarte preţuit în zona Maramureşului. Pregătind această evocare, mi-am aruncat ochii peste câteva fotografii făcute la Bixad în care apare stareţul Emanuil. Mă simt întotdeauna mişcat privind o fotografie de pe malul Tisei, râu pe care nu îl credeam atât de lat şi un loc unde am fost nespus de emoţionat, întrucât ţara noastră se întinde până acolo, prilej să-mi amintesc de patriotismul discret şi eficient al stareţului Emanuil.

Poate voi reveni odată asupra celor povestite de stareţ despre părintele Nicolae Steinhardt. Aş da un singur exemplu în acest sens: călugărul-simbol al Rohiei citea regulat revista „Opinia studenţească”, editată la Iaşi, în care publicaseră atât el, cât şi Constantin Noica. Pentru că avea parte de o cenzură mai îngăduitoare, „Opinia studenţească”, în care s-au publicat pagini cu traduceri din Cioran şi fragmente din Mircea Eliade, a putut să titreze necrologul lui Nicolae Steinhardt cu creştineasca întrebare a Apostolului Pavel: „Unde îţi este, moarte, boldul; unde îţi este biruinţa?”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News