Istoria României este marcată de ziua de 30 august, când, în 1940, la Viena s-au semnat documentele "arbitrajului" germano-italian (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) era luată României şi predată Ungariei horthyste.

În contextul politico-militar al anului 1940, când marile democrații europene, Franța și Marea Britanie, nu mai erau capabile să-și garanteze propriile granițe și deci nici nu se mai punea problema respectării tratatelor de ajutor reciproc semnate cu țara noastră, România se găsea într-o situație de completă izolare între state revanșarde și revizioniste.

Primul act al dramei pe care o traversa poporul român se consumase deja. Bazându-se pe prevederile Protocolului Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, URSS smulsese României, în urma notelor ultimative, din 26 și 28 iunie 1940, Basarabia și Bucovina de Nord.

La 30 august 1940 prin Dictatul de la Viena, impus de marile puteri fasciste, Germania și Italia, delegația română formată din ministrul de externe Mihail Manoilescu și Valter Pop, a fost obligată să accepte și să semneze, la Palatul Belvedere din Viena, arbitrajul prin care ceda Ungariei horthyste partea de nord-est a Transilvaniei.

Pe 11 septembrie 1940, amiralul Horthy, regentul Ungariei, a intrat în Cluj călare pe un cal potcovit cu potcoave de aur.

Cedările teritoriale româneşti au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe şi incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu şi a cercurilor conducătoare româneşti de a angaja acţiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare naţională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deşi se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimţi treptat la toate pretenţiile revizioniste formulate.

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor ţări pentru necesităţile de război. Miniştrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei au fost convocaţi la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părţilor preacceptarea necondiţionată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. În dimineaţa zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniţă ajungea la doar câţiva zeci de km de ea.

Acceptarea dictatului de guvernul român s-a petrecut în condițiile în care, așa cum se arată în studiul elaborat de Marele Stat Major al Armatei Române: eram complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine.

Se realiza nu numai controlul asupra petrolului românesc, vital pentru războiul blitz preconizat de fascismul german, ci și acapararea crestelor Carpaților răsăriteni, creându-se o poziție strategică deosebit de importantă pentru viitoarea ofensivă germană spre Est.

Trecerea Ardealului de nord în stăpânirea maghiară a însemnat, dincolo de sfidarea oricărei norme de drept internațional, instaurarea în zonele respective a unui regim al terorii de masă. Barbariile au început din primul moment al ocupației: crime, maltratări, expulzări, dislocări de populație, jaf economic, lagăre de muncă, maghiarizare forțată.

Intrarea armatei horthyste într-un sat din Transilvania, după Dictatul de la Viena

Numai în perioada septembrie 1940 — 1 ianuarie 1941, au fost uciși 919 oameni, 1.126 au fost schingiuiți, 15.893 au fost arestați. În cei patru ani de ocupație, circa 300.000 de români au fost expulzați peste graniță.

Dar nu numai românii au fost vizați de noua ordine maghiară. La sfârșitul lui aprilie 1944, în toate orașele ardelene a început închiderea evreilor în ghetouri. Din vara lui 1944 au fost deportați, în lagărele germane de exterminare, 148.288 de evrei din care peste 100.000 au fost uciși.

Ocupația maghiară s-a încheiat la 25 octombrie 1944, când orașele Satu Mare și Carei au fost eliberate de Armata Română care, la 23 august 1944, întorsese armele și intrase în coaliția Națiunilor Unite.

Manifestări organizate la Cluj, la 13 martie 1945, pentru restabilirea administrației române în Transilvania de Nord-Est, în prezența Majestății Sale, Regele Mihai I, a Președintelui Consiliului de Miniștri (prim-ministru) dr. Petru Groza, a vicepreședintelui Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu și a președintelui Comisiei Aliate de Control pentru România, Andrei Ianuarevici Vîșinski

După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 şi întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiţia instaurării la Bucureşti a unui guvern procomunist. Administraţia civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de Petru Groza.

Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, dintre România și Națiunile Unite, consemna și consfințea revenirea nord-estului Transilvaniei la România.

 

 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News