DCNews vă prezintă, în rândurile ce urmează, un nou fragment din ”Derusificarea şi „dezgheţul” (Scene de istorie recentă din anii 1960-1970)” de Dan Ciachir. 

Până pe la mijlocul anilor ’50, filmele turnate în Apus, îndeosebi cele engleze şi americane, erau extrem de rare în România, excepţie făcând cele italiene aparţinând curentului neorealist. Acestea înfăţişau medii paupere, promiscue, zguduite de „conflicte sociale”, motiv pentru care fuseseră proiectate la vremea lor în Bucureşti şi în marile oraşe din ţară Hoţii de biciclete, Nu-i pace sub măslini, Se cutremură pământul, S-a furat un tramvai, Rocco şi fraţii săi – interzis minorilor –, la care adolescenţii se căţărau pe gardurile sau pe zidurile grădinilor de vară ca să poată vedea o scenă de viol cu Renato Salvatori şi Annie Girardot.

În deceniul următor se aduceau tot mai multe filme din Occident. Mai întâi a fost seria Când comedia era rege, cu actorii filmului mut, apoi westernuri şi musicaluri americane precum Cei şapte magnifici sau Şapte mirese pentru şapte fraţi; fastuoase pelicule franţuzeşti istorice ca Miracolul lupilor, unde Jean Marais o avea parteneră pe Michèle Mercier, Contele de Monte Cristo, cu peisaje superbe şi cu valurile Mediteranei...

Pe 15 septembrie 1963 – eram elev în clasa a şasea –, în prima zi de şcoală, directorul a venit să ne întrebe dacă vrem să învăţăm în continuare rusa ori altă limbă străină. Aproape toţi am optat pentru franceză. În aceeaşi toamnă dispăreau din programele radio transmisia în direct Vorbeşte Moscova!, emisiunile de limba rusă, inclusiv Să învăţăm limba rusă cântând; se desfiinţau Librăria „Cartea Rusă”, Institutul „Maxim Gorki”, Muzeul Româno-Rus, condus de „Prinţul Roşu”, cum i se spunea scriitorului Scarlat Callimachi, autentic os domnesc, descendent a patru domnitori, om cu vederi militante de stânga mărturisite încă din epoca interbelică... Scrierea cuvântului România (şi a derivatelor sale) revenea la â, privilegiu deţinut timp de un deceniu, după reforma ortografică din 1953, doar de tricourile sportivilor participanţi la competiţiile internaţionale şi de vagoanele de cale ferată care treceau graniţa. Direct proporţional cu derusificarea oficială, sporea rusofobia, până atunci mocnită, întărâtată de un incident recent: Planul Valev.

Lansat de Hruşciov prin glasul unui economist sovietic, Valev, proiectul acesta de „integrare” suprastatală atenta la suveranitatea naţională a ţărilor din Tratatul de la Varşovia. Potrivit Planului Valev, România ar fi devenit parte dintr-o regiune transnaţională formată împreună cu Bulgaria şi Republica Sovietică Socialistă Ucraina. La începutul anului 1964 s-a dat un răspuns tranşant acestei perspective în „Viaţa economică”, numărul respectiv fiind citit ca un bestseller şi trecut din mână în mână. Autorul articolului, un remarcabil specialist, fost legionar, demonta eşafodajul colegului său sovietic, respingându-l. Cu câteva luni înainte, liderul est-german Walter Ulbricht, sosit la o consfătuire la Bucureşti, spusese că muncitorul din ţara sa este unul superior şi trebuie hrănit, îngrijit şi îmbrăcat mai bine decât cel din alte ţări „socialiste”. Afirmaţia lui Ulbricht era tot un reflex al acelui proiect care îi hărăzea României profilarea pe agricultură, iar Bulgariei pe zarzavaturi. Apoi nu s-a mai pomenit nimic despre Planul Valev. Poate şi datorită faptului că, în octombrie ’64, pe când se afla în concediu la Ialta, Hruşciov a fost înlăturat din vârful piramidei de la Kremlin. Cu câteva luni înainte, la faimoasa plenară din aprilie, Gheorghiu-Dej îşi declarase distanţarea de Moscova, afirmând textual că „nu există partid-părinte şi partid-fiu”. Imediat după asta, Occidentul începea să privească România cu interes şi surprindere; după reprimarea insurecţiei maghiare din 1956 nu mai existase în ţările Tratatului de la Varşovia vreun lider care să manifeste o asemenea îndrăzneală. Peste decenii, istoricii numeau „testamentul lui Dej” cuvântul său rostit la plenara din aprilie 1964.

Victime ale derusificării, dispăreau din emisiunile muzicale două soliste. Prima, Alla Baianova, provenea dintr-o familie de emigranţi ruşi refugiaţi din calea revoluţiei bolşevice. Avea o voce superbă, iar pe la sfârşitul anilor ’30 bărbaţii o considerau cea mai frumoasă femeie din Bucureşti. Cânta, cu inerentul accent rusesc, Trăiesc o zi frumoasă sau Intră luna pe fereastră, şlagăr osândit iniţial pentru „intimism”. Măsura glasului său o dădeau însă vechile cântece şi romanţe ruseşti, Nocinaia raglada, Ciubcik, Pasledni cias şi, desigur, Occi ciornâie, interzis în Uniunea Sovietică, întrucât era un fel de imn al ruşilor albi din diasporă, dar îngăduit în România. Cealaltă solistă era o tânără de 23-24 de ani, sosită recent în ţară, măritată cu un inginer care studiase la Moscova. Însă Ilinca Cerbaceff, fiică a fostului secretar al Ambasadei Imperiale Ruse la Bucureşti, continua să cânte în public nestingherită, întrucât pro­nunţia ei românească era fără cusur.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News