Demolarea Căii Rahovei și a Căii 13 Septembrie, din 1978. ”Arhitectul șef al orașului, Budișteanu, i-a spus lui Ceaușescu că e cea mai rezistentă zonă la cutremure”
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 28 mai 2022, 15:58
WhatsApp
Nicolae Ceaușescu/ captură video Youtube
Scriitorul Dan Ciachir vă prezintă un nou serial, intitulat ”Declinul orașului". 

Iată a patra parte din „Declinul orașului": 

În 1978, odată cu demolarea Căii Rahovei, a început şi dărâmarea Căii 13 Septembrie, a Şoselei Panduri, apoi a venit rândul cartierelor Uranus, Izvor, Antim. După cutremurul din 1977, arhitectul-şef de atunci al oraşului, Budişteanu, i-a spus lui Ceauşescu că zona aceea ar fi cea mai rezistentă la seisme. Aşa a apărut proiectul Centrului Civic, care avea să desfigureze Bucureştiul, distrugându-i-se puţinele coline, străzile în pantă, câteva cartiere centrale şi semi­centrale. La sfârşitul anilor ’70 dispăreau sălciile plângătoare de pe taluzurile Dâmboviţei, vechiul grilaj ce împrejmuia malurile râului, felinarele romantice, clădirile de pe latura dreaptă a Splaiului dintre Piaţa Senatului şi Biserica Sf. Elefterie. Zilnic se ridicau nori de praf peste oraş. Pichamerele muşcau necontenit – se lucra şi noaptea – din cărămidă, asfalt, piatră cubică, beton sau paiantă. Concomitent, se construia metroul pentru care fuseseră aduşi mii de salahori din provincie.

Anii ’60, cu relaxarea lor ideologică, îndulciţi de mărfuri străine, filme occidentale, spectacole, expoziţii, turnee, de mâncare şi băutură bună, când puteai cumpăra zilnic de la câteva standuri „Le Monde” sau „Corriere della Sera”, păreau acum la fel de îndepărtaţi ca şi perioada interbelică. În vitrina frigorifică a unui magazin din vecinătatea casei, unde în 1962-63 se vindeau icre de Manciuria, nu se mai găseau decât hălci de slănină şi costiţă de porc. Din nenumăratele sortimente de ţigări englezeşti şi americane rămăsese o singură marcă, Kent, procurat pe sub mână, devenită monedă la bursa neagră, ca şi sticla de whisky. Nu mai rămăsese de vânzare decât un tip de maşină: Dacia. În vara lui 1979, însăşi nomenclatura a fost deposedată de Mercedesuri şi obligată de Ceauşescu să adopte automobilul naţional. Câţiva ani mai târziu, venit în vizită în România, Andrei Gromîko, numărul doi în ierarhia Uniunii Sovietice, era invitat să se urce într-o Dacie care îl aştepta pe pista de la Otopeni. După ce a ezitat, examinând-o sarcastic, ar fi zis că într-un asemenea vehicul intri cu limba de pantofi şi ieşi scos cu tirbuşonul. După episodul acesta, Stăpânirea a comandat pentru oamenii săi un lot de Renault 18.

1979 a fost şi anul unei noi reduceri a iluminatului public şi al ciuntirii orarului de funcţionare a restaurantelor. În localuri, în holurile hotelurilor, ca şi în scenografia spectacolelor şi a emisiunilor de televiziune pătrundeau mobila, decoraţia şi butaforia folclorizantă cu doniţe, ciubere, cavaluri, feţele de masă cu motive de zăvelcă şi ilic. O ambianţă agro-bizantină amalgama Crama cu Domnia, buzduganul cu bardaca, butoaiele cu voievozii, pentru că folclorului i se asocia istoria falsificată din cărţile şi articolele de propagandă. Atârnau de pereţii restaurantelor tot felul de blide, ulcioare, stacane, străchini, iar lângă o vârtelniţă sau o velinţă se odihnea Coloana Infinitului. Era tot o expresie a răzbunării satului pe oraş, de un grotesc nemaiîntâlnit.

G Ad:

Groteşti erau şi câteva personaje ale Bucureştiului de atunci. În partea superioară a Căii Victoriei, prin Piaţa Amzei sau pe strada Mendeleev din apropiere, putea fi văzut un om de vreo 50 de ani trecând în pas alert, încălţat cu pantofi bărbăteşti, dar purtând peste pulpele epilate ciorapi de damă din nylon. Dincolo de genunchi avea o pereche de pantaloni bufanţi asemănători cu nădragii străjerilor, iar pe cap purta o bască maronie cu moţ. Al doilea exemplar apărea tot pe Calea Victoriei: înalt, lat în umeri, cu pălărie mexicană, un soi de sombrero, cravată numai bună de arborat la Napoli ori la Buenos Aires şi o batistă portocalie ieşind din buzunarul sacoului alb ca o caroserie de Cadillac. Oacheş la faţă, cu dinţii înnegriţi şi urme de vărsat de vânt pe obraz, surâdea la trecători, salutând în dreapta şi-n stânga ca un proaspăt învin­gător în alegeri… Moştenit din deceniul precedent era Tudorică, ţiganul cu trompetă, care ani în şir animase galeria unei echipe de fotbal. Cânta uneori pe stradă Silence cu instrumentul său, înconjurat de trecători. Ultima dată l-am văzut într-o vară, descheiat la cămaşă, cu burta arămie revărsându-i-se râuri peste pantaloni; cânta ceva strident ca un bocet, rezemat de soclul statuii lui Mihail Kogălniceanu. Când a sfârşit, unul dintre ascultătorii de pe trotuar a strigat: „Tudorică!”. Rapsodul l-a privit câteva clipe, a suflat în trompetă ca într-un ţignal, apoi a ţipat răguşit: „Poporul român la morgă!”.

În anii aceia de prefaceri brutale şi demente, în cea mai mare parte inutile, numai lumina, clima, nuanţele anotimpurilor rămăseseră identice cu ele însele în Bucureşti. Ideea că nu le putea schimba niciun regim mi-a venit într-o toamnă copleşitor de frumoasă, călătorind cu avionul de la Tulcea. Era un IL 14 care nu mai zbura pe nicio altă rută din ţară. La plecare, pe când pasagerii sosiţi coborau din avion, iar ceilalţi aşteptau să se urce, mecanicul a deschis capota unuia dintre motoare, i-a tras cu sete câteva baroase zdravene, ca şi cum ar fi îndreptat ceva la o semănătoare sau la un tractor, după care a reacoperit motorul. Am decolat peste câteva minute. Uşa cabinei piloţilor nu se închidea şi scârţâia. Era ca în vechile tramvaie bucureştene, unde pasagerii puteau privi în voie mişcările vatmanului.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DCMedical.ro
StiriDiaspora.ro
StiriDiaspora.ro
DefenseRomania.ro
DefenseRomania.ro
Spectacola.ro
Spectacola.ro
Astrosens.ro
Astrosens.ro