Când văd cuvântul România, am impresia că ”Dumnezeu” se scrie cu ”R” și nu cu ”D”!

Mâine avem invitaţie la cină cu Mama. Mâine e ziua ei -  Măria Sa, România. E ziua ţării în care m-am născut şi eu şi tu şi alţii ca noi, e ziua pământului pe care l-am avut sub picioare de când am început să merg singură, e ziua naţiunii „de aur” din care mi-s aşa de mândră că fac parte!

Mâine ciocnim un pahar de vin pentru Casa noastră, pentru Familia noastră, pentru Mama noastră, aşa sărăcuţă, chinuită şi cu legi proaste, care ne-a făcut mari, ne-a dat să mâncăm, ne-a ţinut în şcoli şi ne-a făurit un nume de dus prin lume şi de fluturat pe sub nasul străinilor. România noastră, biata de ea, cu conducători mai mult sau mai puţin hărăziţi, ne-a dus pe toţi în spate cum a putut şi o face în continuare, pe tăcute. România noastră nu se vaită, nu cere nimic de la noi (poate doar puţină răbdare cu bătrâneţile şi neputinţele ei), nu vrea nici măcar un pahar cu apă de la noi. România-mamă doar ne vrea să rămânem ai ei, să-i scriem istoria frumos şi fără greşeli şi să o iubim... măcar un pic.

Nu asta e România mea!

România mea nu e nici România ta. România mea nu e murdară, nici leneşă, nici oloagă, nici tâmpă. România mea e o Românie cuminte, aşezată, chivernisită, destoinică, neatinsă şi neîntrecută. E România "aia" pe care şi americanul şi turcul şi neamţul şi arabul şi-ar dori să o aibă acolo la ei, cu ei şi pentru ei.

Eu nu mușc din momeala media. Mi se aduc pe sticlă doar bătrânele infirme și flămânde, cozile la supermarket pentru ulei, poluarea, inflația, inundațiile, scormonitorul în gunoaiele de la marginea orașului, cerşetorul nespălat de o săptămână, orfanul cu sos de tomate pe la gură, cuțitarul satului, tatăl violator, amantul poreclit Hannibal, preotul abătut de la cele sfinte, dascălul nervos filmat pe ascuns din spatele culegerii de algebră taman în ziua în care nu și-a primit salariul (avea și omu’ o zi proastă!) ca să ce? Să cred că asta e lumea mea? A noastră? A cui?

Nu! România mea nu e lihnită, nici răpănoasă, nici criminală, nici puturoasă. Nu-mi daţi exemplu doi leneşi din 200 de harnici! Nu-mi spuneţi că un nespălat face cât alţi zece gospodari de la ţară care şi-ar da pe ochi, în zori, şi cu apă rece din râu sau din fântână numai “să nu meară la lucru” cu odori pe sub gene şi fulgi în păr. De ce mi-i arătaţi doar pe ăia urâţi şi proşti şi tăietori de frunză la câini? De ce în prim plan mi-s aduși leneşii, asistaţii social care refuză să pună mâna să muncească, români cu o unghie ruptă şi pensie de handicap, beizadele care sfidează când îşi afişează la cameră luxul din casă, aurul din degete şi maşinile din garaj? Nu asta e România mea!

România mea, aia pe care o ştiu eu, are de-a face cu pâinea frământată şi închinată de mâini bătătorite de la prea multă sapă, cu arpacaşul clătit în nouă ape „ca să fie primit”, cu bunul simţ, cu obrazul curat precum o ie proaspăt scrobită, cu sensibilitatea la durerea şi neajunsul celui de lângă. Țara în care trăiesc eu e plină de olimpici, șahiști, compozitori, autori, inventatori, medici hărăziți, actori consacrați, copii-fenomen și sportivi de performanță. Avem tineri care au crescut cu cartea și cubul Rubik sub pernă, avem talente mocnite, oameni născuți sub semnul grației divine, măiestrii păstrate de secole și capacități aproape epuizate într-o societate criptică și ingrată asemenea mamei care nu-și mai recunoaște fiii. Știu că România în care cred eu are sămânță de bun în ea. E România de dincolo de prompter. Oamenii cu care îmi împart spațiul, aerul, limba și tradițiile sunt oriunde altundeva, dar nu în Breaking News. 

Om fi noi corupţi, vulcanici şi "repeziţi" din fire, guralivi, bârfitori, gurmanzi, iubitori de femei frumoase şi vinuri vechi, plini de păcate omeneşti dar... le-avem şi pe-alea bune ale noastre, cum nicio naţie nu are: avem minte ascuţită, simţul umorului şi frică de Dumnezeu. Avem gust în sarmale şi parfum în pălinca de prună bătrână. Avem copii deştepţi, tineri "înaripaţi" fără frică de zbor, avem minţi cu sclipiri solare, academicieni cu IQ de Cartea Recordurilor, avem bătrânii noştri, mai înţelepţi ca Solomon, avem gospodine care ştiu să pună rugăciuni în cozonaci şi să-şi sfinţească bătătura doar cu o mătură din paie şi-o găleată cu apă.  

La mulţi ani, mamă-ţară!

Poate că sună cumva ca în cântările patriotice din vremurile “acelea”. Dar un singur lucru rămâne neschimbat, dincolo de timp şi vremuri, de traume şi rateuri postdecembriste, dincolo de răni şi orgolii, de orice regim şi de oricâte voturi: România ne e în continuare MAMĂ. Şi încă o mamă bună, cu o mie de braţe şi leagăne pentru prunci, cu grijă pentru noi toţi, chiar şi pentru cei plecaţi peste graniţă. Mama noastră va fi pentru totdeauna şi mama lor, România noastră, a celor de acasă, va plânge mereu şi pentru diaspora. Pentru că aşa sunt mamele.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News